Mulţumesc pentru amabilitate!

Pe 17 septembrie am trimis un e-mail redacţiei “Cotidianului” (singurul mod de contact pe care l-am descoperit în site-ul ziarului) rugînd pe destinatar să-mi comunice adresa dlui Cornel Nistorescu. Au trecut 11 zile şi n-am primit nici un răspuns! E oare nevoie să revin justificîndu-mi cererea prin adăugarea unui CV?

Statistici macabre şi comerţ profitabil

Citesc într-o ştire Reuters preluată de Mediafax: “Interzicerea fumatului în locurile publice poate reduce cu 36% numărul infarctelor […] au anunţat cercetătorii americani.” Formidabil!

Nu vreau să fac o pledoarie pro domo şi nici să minimalizez riscurile pe care le implică fumatul, dar mă întreb cum au reuşit cercetătorii în cauză să ajungă la o cifră atît de precisă? E cunoscut faptul că statisticile pot spune, dacă sînt folosite cu dibăcie, exact ceea ce aşteptăm de la ele. Ar trebui să ştim pe cîte sute de mii de persoane a fost realizat studiul şi cît de important a fost lotul martor. Nu ni se spune. Cîte imponderabile au fost oare lăsate de-o parte cînd a fost calculat acest procentaj? Şi cîte date au fost forţate? Nici asta nu ni se spune, evident.

Încă o întrebare: de ce nu se publică o statistică din anii 30 a mortalităţii pricinuite de tutun? Nu cumva, la consum egal, ea era mai puţin dramatică? Şi, dacă da, n-ar trebui incriminate alte cauze despre care nu îndrăznim să vorbim? De pildă, ororile de chimicale pe care le foloseşte din belşug atotputernica industrie alimentară şi cu care sîntem obligaţi să ne “hrănim” zilnic…

În Franţa s-a anunţat că 65.000 de fumători mor anual de cancer pulmonar. E impresionant, fără îndoială. Dar dacă privim cifrele publicate de Institutul National pentru Cancer constatăm că mortalitatea globală datorată acestei boli e de 150.000 de persoane pe an. Comparaţia între cele două cifre scoate în evidenţă dezinformarea: există – din nefericire! – multe alte forme de cancer, responsabile de o mortalitate foarte importantă, şi nu se poate pretinde că, toate la un loc, produc doar cu puţin mai multe decese decît cancerul fumătorului!

Campania împotriva fumatului a precedat-o pe cea împotriva becurilor şi a pubelelor, dar, în esenţă, ea reflectă acelaşi mod de gîndire. Acum cîţiva ani, am pus o întrebare retorică: ce s-ar întîmpla dacă, brusc, de la o zi la alta, nimeni n-ar mai fuma? În cazul Franţei, statul ar pierde un venit cotidian (!) de 70.000.000 de euro, reprezentat de taxele percepute pe vînzarea ţigărilor. Iată de ce, în modul cel mai ipocrit cu putinţă, milităm, acuzăm şi culpabilizăm, dar nu îndrăznim să interzicem pur şi simplu comercializarea unui produs al cărui consum îl declarăm mortal.

După becuri, pubelele

Cu doi ani în urmă, primăria socialistă a Parisului a cheltuit sume considerabile pe o campanie de comunicare vizînd să culpabilizeze locuitorii oraşului pentru faptul că produc prea multe gunoaie. Nici o oficialitate, însă, nu a îndrăznit să critice diversele industrii – şi în special pe cea alimentară – pentru creşterea exponenţială a cantităţii de ambalaje, de cele mai multe ori inutile, care ajung, vrînd-nevrînd, în posesia consumatorilor. Ce vină are, de pildă, persoana care cumpără un pachet de biscuiţi şi care descoperă că în cutia de carton sînt zece mici pungi de plastic conţinînd cîte doi biscuiţi? Consumatorul cumpără fără să vrea aceste ambalaje şi nu i se poate cere nici să le înghită, nici să le trimită înapoi fabricantului! A-l trage la răspundere, în numele ecologiei, pentru că le aruncă e şi stupid şi necinstit.

Acum, consiliul municipal al oraşului Bristol a decis să retragă pubelele voluminoase pe care le pune încă la dispoziţia locuitorilor şi să le înlocuiască fără întîrziere cu altele mai mici. Un exemplu pe care riscă să îl urmeze şi alte muncipalităţi. Intenţia, fireşte, este de a obliga populaţia să arunce mai puţine gunoaie.

Ceea ce nu par să înţeleagă aceşti străluciţi militanţi este că nimeni nu-şi umple pubela din plăcere sau din sadism anti-social şi că nimeni nu poate fi penalizat pentru că produsele pe care le cumpără sînt ambalate.

Deocamdată, paradisul ecologic la care ni se promite că vom ajunge supunîndu-ne unor reguli din ce în ce mai severe începe să semene cu paradisul comunist: nişte iluminaţi, pe care lipsa de entuziasm a “maselor largi” pare mai degrabă să-i încrînceneze, au hotărît să ni-l impună cu de-a sila. Încet-încet, democraţia obligatorie devine o tristă şi îngrijorătoare realitate.

Moartea fără glorie a falsei sperietori

De 20 de ani ni se spune că Uniunea Sovietică şi sistemul ei de vasali europeni s-au prăbuşit din pricina efectului psihologic devastator pe care l-a produs asupra Moscovei intenţia Statelor Unite de a instala un scut anti-rachetă – aşa-zisul proiect “Star Wars”.

Să analizăm, pe scurt, această aserţiune.

1. În 1989, proiectul nu exista decît pe hîrtie. E greu, deci, de crezut că oamenilor de la Kremlin le-a fost atît de frică de un simplu dosar încît să distrugă în doi ani ceea ce se construise în şapte decenii.

2. Iniţiativa americană era pur defensivă. Cum putem să ne imaginăm că Uniunea Sovietică a explodat numai şi numai pentru că americanii plănuiau să se apere?

3. Întregul raţionament se bazează pe ipoteza că sovieticii intenţionau să atace lumea occidentală. Or nimic – în afară de cîteva “dezvăluiri” fanteziste – nu indică faptul că Moscova ar fi luat în consideraţie o asemenea posibilitate.

4. În 2000, sistemul american nu funcţiona, iar azi el e încă într-o fază de dezvoltare tehnică despre care se poate spune că nu e fiabilă. Atunci, de ce să se fi temut URSS de el în 1989?

5. După o interminabilă serie de anunţuri şi contra-anunţuri, Casa Albă, intimidată de iritarea rusească, a abandonat proiectul de a instala elemente ale scutului anti-rachetă în Cehia şi Polonia. Dar dacă Statele Unite sînt atît de sensibile la umorile unei Rusii partenere, cum putem lua în serios ipoteza că au reuşit să terorizeze o Uniune Sovietică inamică fluturîndu-i sub nas un proiect despre care se ştia, atunci, că era încă irealizabil din punct de vedere tehnic?

Pe lîngă faptul că situaţia creată prin acest abandon e grotescă, ne aflăm din nou – şi în mod cît se poate de serios – în faţa obligaţiei de a reconsidera în chip realist motivele dispariţiei imperiului sovietic. Chiar dacă prin acest exerciţiu de logică ajungem la concluzii neplăcute.

Nimeni nu e perfect…

…Nici chiar cei mai mari editori! Aflu, deci, mai mault sau mai puţin din întîmplare – şi în nici un caz de la cine trebuia – că apariţia cărţii pe care v-o semnalam acum cîteva zile a fost amînată pentru 1 octombrie. S-or fi pus în mişcare reţelele care, în 1990, au făcut-o pe predecesoarea ei să dispară din librării după numai şase săptămîni de viaţă? Ar fi păcar, dar ce formidabilă confirmare!

Cred, totuşi, că nu e decît o încurcătură comercială – lucru firesc, de altfel, într-o lume care a sfîrşit prin a se subordona comerţului…

P.S. (17 septembrie) O scurtă discuţie a lămurit totul. Data de 16 septembrie, anunţată iniţial, corespundea în realitate intrării cărţilor în stoc. Apariţia în librării fusese prevăzută, de la bun început, pentru 1 octombrie. O simplă încurcătură de informaţii, deci!

Azi…

La multi ani, Alina Gorghiu! La multi ani, Mihai Voicu! Sanatate, curaj si multe succese. Si sa se intimple ce ne dorim cu totii…

Decembrie 1989 – o carte

Subiectul precedent îmi oferă ocazia să anunţ cititorilor acestui blog o apariţie editorială.

Unii dintre Dumneavoastră ştiu că, în octobrie 1990, am publicat la editura Calmann-Lévy (Paris) o carte intitulată “Autopsie du coup d’État roumain”, în care defineam căderea regimului Ceauşescu drept rezultatul unei lovituri de stat pusă la cale de Uniunea Sovietică şi executată cu ajutorul serviciilor secrete româneşti.

La sfîrşitul anului trecut, editura Larousse mi-a propus sa reiau, in cadrul unui nou text, analiza evenimentelor din decembrie 1989. Opacitatea arhivelor, investigaţiile incomplete şi neconcludente – conduse, între altele, de generalul Dan Voinea – au fost elemente care m-au făcut să ezit mai multe săptămîni înainte să-mi dau acordul.

În cele din urmă, am acceptat propunerea editorilor şi m-am apucat de lucru. Am trăit, de-a lungul întregii primăveri, săptămîni neplăcute în miezul vastului ţesut de minciuni pe care a trebuit să-l reconstitui şi să-l examinez. Săptămîni de profundă revoltă, în acelaşi timp, faţă de barbaria cinică a regizorilor, care au considerat că acţiunea lor nu se poate legitima decît cu sînge. În sfîrşit, săptămîni de amărăciune văzînd ce s-a ales din speranţele de atunci.

Manuscrisul a devenit acum carte. Miercuri seara editorul mi-a înmînat primul exemplar. În librării va apare pe 16 septembrie, moment emoţionant, fireşte, pe care am vrut să-l anticipez aici.

Întoarcerea generalului Voinea – semn de alegeri

În decembrie 1989, cînd a fost constituit completul de judecată al soţilor Ceauşescu, iniţiatorii acestei mascarade l-au cooptat, printre alţii, pe maiorul-procuror Dan Voinea. Sarcina care îi revenea era suficient de importantă pentru a elimina categoric ipoteza că această alegere fusese rezultatul unei întîmplări. Este imposibil de crezut că între el şi membrii puterii care tocmai “emana” nu existau vechi conivenţe.

Dl Voinea, în momentul în care a intrat în sala unde urma să se desfăşoare spectacolul, ştia că participă la o alcătuire judiciară ilegală: Constituţia (încă în vigoare) nu prevedea existenţa tribunalelor militare de excepţie, iar aşa-zisul decret prin care se înfiinţa cel în cadrul căruia avea să evolueze dl Voinea, semnat de Ion Iliescu pe 24 decembrie, era lipsit de orice valabilitate, întrucît la acea dată dl Iliescu nu avea nici o calitate oficială şi nu putea să semneze acte normative. Nu mai vorbim de faptul că falsul decret nu a fost nici înregistrat, nici publicat.

Amintesc, în plus, o ipoteză pe care o susţin de 19 ani, potrivit căreia “procesul” şi execuţia au avut loc la o dată anterioară momentului în care Ion Iliescu şi-a pus semnătura pe acel petec de hîrtie fără valoare legală.

În cadrul rechizitoriului pe care l-a pronunţat, dl Voinea a susţinut două capete de acuzare despre care ştia că nu sînt adevărate şi care au contribuit în mod decisiv la pronunţarea pedepsei capitale: genocid (60.000 de victime) şi încercarea de a fugi din ţară pentru a recupera un miliard de dolari depuşi în bănci străine. Dl Voinea nu a ezitat să se folosească de aceste neadevăruri pentru că nu avea nici o îndoială asupra faptului că absurda apărare pe care o avea în faţă urma să-i ţină isonul. Sau pentru că fusese anunţat, ca să formulăm altfel lucrurile, că nu participă la un proces, ci la un spectacol regizat cu mult timp în urmă, ceea ce avea să-i asigure nu numai impunitatea, ci şi celebritatea.

Devenit general, dl Voinea a fost însărcinat să ancheteze asupra evenimentelor la al căror moment culminant a participat în mod hotărîtor. O asemenea absurditate nu se putea petrece decît în democraţia originală a lui Ion Iliescu!

Rezultatul îl cunoaştem. Dl Voinea a anchetat vreme de 19 ani, a constituit dosare, s-a agitat, dar din toate astea n-a ieşit nimic. Era, în fond, firesc să fie astfel. Cum poate cineva să ancheteze asupra unor evenimente la care a luat parte şi care, din “raţiuni superioare”, trebuie să rămînă obscure?

Acum, dl Traian Băsescu doreşte ca generalul Voinea – ieşit de curînd la pensie – să-şi reia activitatea şi să continuie “cercetarea” dosarelor “Decembrie 1989″ şi “13-15 iunie 1990″. E greu de spus dacă situaţia în faţa căreia ne aflăm e ridicolă sau perversă. În ce mă priveşte, aş înclina mai degrabă către a doua posibilitate. În orice caz, ieşirea de ieri a dlui Băsescu – al cărui rol în transportul minerilor către Bucureşti, în iunie 1990, rămîne a fi determinat – a fost, înainte de toate, un simplu gest electoral. Şi poate chiar unul abil.

Apărarea prin terţi

S-a comentat destul de mult, în ultimile 24 de ore, articolul de joi al dlui Horia-Roman Patapievici – pledoarie plicticos-virginală în favoarea nurliei blonde a preşedintelui (despre care îmi închipui că ar adormi instantaneu dacă i s-ar întîmpla nenorocirea să se afle în acelaşi iatac cu fizicianul-filozof).

Articolele pe care le-am citit susţineau îndeobşte că dl Patapievici dă dovadă de o extremă servilitate atunci cînd nu se mai mulţumeşte să se gudure pe lîngă cîrmaci şi începe să-i măgulească pînă şi anexele cele mai puţin recomandabile.

Nici unul dintre autori nu pare să vadă, însă, că dl Patapievici nu este un apărător cu totul dezinteresat. O comisie parlamentară încearcă să cerceteze neregulile comise de dna Udrea în calitate de Ministru al Turismului. Printre aceste nereguli se numără şi o păguboasă campanie publicitară. Iar Institutul Cultural Român, pe care-l păstoreşte dl Patapievici, aruncînd bani pe fereastră pentru a publica un neinspirat caiet de propagandă turistică în “Figaroscope”, este părtaş la această campanie.

Aşadar, cînd pledează în favoarea dnei Udrea, Horia-Roman Patapievici pledează indirect în favoarea lui însuşi. Ceea ce, evident, dă o notă oarecum meschină răbufnirii sale pretins cavalereşti.

PNL – o “achiziţie” îndoielnică

La începutul campaniei, dl Radu Duda a anunţat că, în cazul în care s-ar retrage sau n-ar intra în al doilea tur, nu ar sprijini pe nimeni. Tot atunci, întrebat dacă ar accepta funcţia de prim-ministru, a răspuns categoric “nu”. Pe toată durata ciudatei sale campanii, el a afirmat cu tărie că se distanţează de toţi candidaţii politici şi politicieni, sprijiniţi de partide şi clanuri. A reluat această idee ieri, cînd şi-a anunţat retragerea. “Preşedintele politician, oricare va fi el, va acţiona în detrimentul instituţiei Statului român, în avantajul partidului său şi pe criteriul intereselor economice de grup. […] Preşedintele actual a început privatizarea Statului român. Preşedintele viitor va continua privatizarea.”

Azi, se vorbeşte despre posibila trecere a dlui Duda în tabăra candidatului liberal. Mai mult: dl Florin Ţurcanu, preşedintele PNL Botoşani, consideră că “Domnul Duda este o achiziţie importantă pentru PNL şi pentru echipa de campanie a lui Crin Antonescu”.

Să înţelegem că dl Duda e pe punctul să devină agentul electoral al candidatului liberal? Alături de dl Petre Roman, care, în anii 90, s-a arătat mai grosolan şi mai brutal faţă de Rege decît însuşi Ion Iliescu? (Intervievat în primăvara lui 1990 de revista franceză “Point de vue”, dl Roman a spus despre Rege: “Ce type ne m’intéresse pas!”, frază pe care redacţia s-a simţit datoare s-o “înmoaie”, transformînd-o în “Ce monsieur ne m’intéresse pas!”)

Dar ce va înţelege electoratul liberal dintr-o astfel de “achiziţie”? Că PNL are nevoie de sprijinul încă unui om care a eşuat? Nu ajunge dl Roman? Că dl Crin Antonescu, aspirant din partea Partidului Naţional Liberal la funcţia de preşedinte al Statului, este susţinut de un om care dispreţuieşte fundamental pe toţi candidaţii partidelor? Cînd dl Duda spune azi că “preşedintele politician, oricare va fi el, va acţiona în detrimentul instituţiei Statului român” el aruncă anatema şi asupra dlui Crin Antonescu. Iar dacă dl Duda a rostit această sentinţă gravă gîndindu-se, în acelaşi timp, că se va alătura cauzei liberale, atunci înseamnă că el este înspăimîntător de nedibaci. Ceea ce nu-l recomandă cîtuşi de puţin pentru participarea la o campanie care trebuie să se termine printr-o victorie.