Un glas năclăit în meandrele vulgarităţii.
Un umor mîrlănesc la sfîrşit de zaiafet.
Un agramat pe care decăzuţii din har l-au aşezat în panteonul lor de mucava.
Un bădăran poleit cu vopsea de bronz.
Un adept neabătut al nimicului.
Un geambaş care vinde cai muribunzi in iarmarocul orbilor.
Un expert al imposturilor mediocre.
Un maniac al distrugerii travestit în salvator.
Un împătimit al sfîrşiturilor fără început.
Un tiran neîmplinit pe care îl bîntuie optimisme îngrijorătoare.

Crin Antonescu: “Domnul Patriciu crede că Mircea Geoană ar putea să fie prim-ministru şi eu vă spun că este exclus, indiferent cine va cîştiga alegerile prezidenţiale, ca domnul Mircea Geoană să fie prim-ministru. Domnul Dinu Patriciu face afaceri şi eu fac politică.”

Echipa “de specialişti, fără nici un om politic” promisă de tandemul Băsescu-Croitoru a văzut lumina zilei. În ce mă priveşte, ea nu-mi provoacă decît două uimiri:

- De ce a fost nevoie de atîta vreme pentru a fi imaginată o asemenea banalitate compusă din oameni politici, fără nici un specialist?
- Cum e posibil ca o ţară să producă o asemenea cantitate de ridicol?

Mulţumită fanteziilor politice ale dlui Băsescu, România îşi pierde orice urmă de credibilitate pe scena internaţională. Dar nu numai atît. Mulţumită capriciilor politice ale aceluiaş personaj, România e paralizată, adîncită parcă “în somnul cel de moarte”.

Criza în care se află ţara a fost provocată de propriul ei preşedinte. Continuarea şi agravarea crizei este tot opera propriului ei preşedinte. Îndărătnicia cu care dl Băsescu face rău ţării nu are decît un singur precedent: dictatura lui Ceauşescu.
Şi totuşi, peste cîteva săptămîni, o treime din alegători vor vota în favoarea sa, convinşi că el este un personaj providenţial, un salvator, omul care, timp de cinci ani, “a vrut, dar n-a fost lăsat”.

Ce să mai crezi?…

Descopăr cu bucurie că distinsul domn Ioan T. Morar îmi face enorma cinste să mă bage în seamă, ba chiar să mă folosească drept argument pentru ceea ce consideră el a fi o dare în vileag a mîrşăviei (Academia Caţavencu, 7 octombrie 2009). Iată ce spune dl Morar:

“Pe listă la Crin se află oameni care ar fi fost pe lista candidatului liberal indiferent de numele lui, nucleul dur, cum s-ar zice. Nu ştiu cum ar fi arătat lista lui Tăriceanu, de pildă, deşi, cred eu, ar fi fost ceva mai densă. Reţin un nume din lista lui Crin provenind din rîndul colegilor de clasă ai lui Călin (calitate de care a profitat un pic!): Radu Portocală. Reţin acest nume pentru comicul în care se plasează. În general, pentru a fi identificaţi, cei de pe listă îşi trec şi calitatea: profesor universitar, scriitor, pictor etc. Ce credeţi că scrie la Radu Portocală? Pentru că e greu de ghicit, nu vă mai pun răbdarea la încercare şi vă spun eu: „publicist anticomunist“. Nu ştiu unde mai scrie domnul Radu Portocală, acum, nu ştiu cu ce se mai ocupă. Mă bucur însă că reuşeşte să trăiască, la Paris, din publicistică anticomunistă!”

În primul rînd, aş vrea să-i atrag atenţia dlui Morar (pentru cazul în care ar vrea să mă mai desfiinţeze vreodată) că a preluat prosteşte de la dl Andrei Pleşu o informaţie falsă: n-am fost coleg de clasă cu Călin Popescu-Tăriceanu (care, de altfel, e cu un an mai tînăr decît mine) şi nici măcar de şcoală. Îmi pare rău că-i stric plăcerea marelui moralist, dar nu pot să-l las să orbecăiască în neştiinţă.

În al doilea rînd, e greu să fi profitat, fie şi “un pic”, de o calitate pe care n-o am. Dacă, pe de altă parte, dl Morar el însuşi ar fi profitat de prietenii lui tot atît cît am profitat eu, acum ar fi fost cel mult, cum spunea Mircea Crişan, “paznic de noapte la un bar de zi”.

În al treilea rînd, dl Morar mă face părtaş la un soi de “nucleu dur” al PNL, ai cărui membri ar fi semnat în favoarea oricărui candidat liberal. E departe de a fi adevărat, dar e sigur că nu aş fi semnat pentru nici un candidat provenind din alt partid. Ceea ce, evident, în comparaţie cu contorsiunile politice din care e alcătuită biografia dlui Morar şi potrivit standardelor sale morale, poate să pară de o comică banalitate.

În ciuda temerilor pe care le împărtăşeam acum două săptămîni cititorilor acestui blog, cartea “a venit pe lume” la data prevăzută, adică pe 1 octombrie. Ba chiar, cu o uimitoare rapiditate, a avut parte şi de o primă cronică (aici), pentru care îi mulţumesc autoarei. Sper să urmeze şi altele – indiferent dacă sînt bune sau rele, pentru că dezbaterea nu se poate naşte din tăcere.

Acum cîţiva ani, mult timp după ce apăruse în “Magazinul istoric”, am primit prin poştă copia acestei mărturii despre “perioada Canal” a tatălui meu. De atunci, am încercat în repetate rînduri să-l găsesc pe autorul ei, dar, spre marele meu regret, nu am reuşit. Nu ştiu dacă mai este în viaţă şi nu-mi închipui că ar putea fi un cititor al acestui blog. Aş vrea însă, fie şi prin bunăvoinţa vreunui intermediar ocazional, să-i mulţumesc pentru rîndurile pe care le-a scris şi a căror lectură mă tulbură de fiecare dată cînd, nu fără mîndrie filială, revin la ele.

Ceea ce s-a întîmplat ieri la Bucureşti poate fi şi a fost analizat în multe feluri. Aş vrea, totuşi, să adaug cîteva observaţii.

În primul rînd, despre inconştienţa unui preşedinte care a găsit de cuviinţă să adauge criza politică unei crize economice grave, pe care incompetenţa guvernului nu făcuse, oricum, decît s-o agraveze. Un preşedinte care-şi pune soarta electorală mai presus decît soarta ţării, făcînd o mişcare despre care îşi închipuie că e dibace, dar care, la urma urmei, ar putea să se întoarcă împotriva lui. Un preşedinte care are vocaţia distrugerii coaliţiilor şi a partidelor.

Apoi, despre două formaţiuni politice, PD-L şi PSD, care deşi au fost suficient de puţin clarvăzătoare încît să nu înţeleagă că se vor otrăvi reciproc, au avut iluzia absurdă că ar putea să conducă împreună o ţară. Două formaţiuni care, în nouă luni de guvernare, nu s-au ocupat decît de propria lor supravieţuire, incapabile să înţeleagă prezentul şi, cu atît mai puţin, să conceapă viitorul.

În sfîrşit – şi din nou! – despre o Constituţie şchioapă care permite, dacă nu chiar le stimulează, toate derivele şi toate blocajele. O Constituţie care, paradoxal, nu este un îndrumar, ci un impediment. Pentru a cîta oară în 20 de ani, din pricina prevederilor ei tulburi, România se află în stare de haos politic? Pentru a cîta oară se dovedeşte că, în România, coaliţiile născute cu forţa din ambiguităţile ei nu pot funcţiona?

Criza declanşată ieri are – în primul rînd din pricina acestor ambiguităţi constituţionale – atîtea ieşiri posibile şi atît de asemănătoare în imperfecţiunea lor, încît e ca şi cum n-ar avea decît una singură: spre o nouă babilonie aidoma celor trecute.

Astăzi, în numele “construcţiei europene”, populaţia Irlandei este supusă unui viol moral, unei potlogării anti-democratice pe care se lăfăie eticheta Bruxelles.

Dintre toate ţarile membre ale Uniunii Europene, Irlanda a fost singura care a avut reflexul firesc de a supune aprobării populare, prin referendum, Tratatul de la Lisabona – surogat al eşuatei Constituţii a celor 27. Iar irlandezii – aşa cum, mai mult ca sigur, ar fi făcut şi alte popoare dacă ar fi fost consultate – au respins textul. Ceea ce, bineînţeles, a stîrnit enervarea luminoaselor personaje care conduc continentul.

A trecut de atunci puţin mai mult de un an şi irlandezii sînt chemaţi să voteze din nou acelaşi Tratat. Pentru că, în democratica noastră Europă, cînd un popor spune “nu” înseamnă că el se înşeală şi că trebuie să i se dea prilejul să se îndrepte. Pentru că, în această Europă pe care Vladimir Bukovski a comparat-o cu o nouă Uniune Sovietică, un “nu” este de neconceput, un “nu” este un viitor “da” smuls prin uzură şi promisiuni despre care toată lumea ştie că nu vor fi respectate.

S-a evitat consultarea celorlalte popoare pentru că se ştia cu precizie că multe dintre ele s-ar fi opus adoptării Tratatului. În Germania, de pildă, toate sondajele arătau că 70-80% dintre votanţi ar fi spus “nu”. Ori, în măsura în care acest act este un soi de Constituţie supra-naţională, consultarea prin referendum ar fi fost obligatorie. Cu condiţia să ne fi aflat într-un sistem cu adevărat democratic…

Irlandezii au spus “nu”, dar acest drept le-a fost refuzat. Ei vor fi consultaţi pînă cînd, plictisiţi, vor aproba textul Tratatului. Situaţia contrară, însă, nu poate fi imaginată. În Franţa, de pildă, unde Tratatul de la Maastricht – strămoş al celui de la Lisabona – a fost adoptat în 1992 cu mai puţin de 51%, nimeni nu se gîndeşte să organizeze un nou referendum pentru a vedea dacă nu cumva, între timp, poporul şi-a schimbat părerea.

Votul de azi din Irlanda mi se pare o derivă extrem de gravă şi un precedent extrem de periculos. Pentru că el arată că opinia popoarelor nu mai contează decît dacă ea corespunde aşteptărilor conducerii supra-naţionale de la Bruxelles.

A mai murit un ticălos, îmbelşugat şi nestingherit pînă în ultima clipă.

Ar trebui să scriu despre el, despre cei pe care, sub o formă sau alta, i-a nenorocit, despre societatea bolnavă care n-a fost în stare să-i ceară socoteală. Dar tot ce-aş putea scrie e ştiut, iar tragedia tocmai în asta constă – în această ştiinţă fără urmări, în această îngăduinţă care devine complicitate.

Vom asista într-o zi, inevitabil, la moartea ultimului criminal comunist, la moartea ultimului otrăvitor de spirite, la moartea ultimului port-drapel al ciumei roşii. Şi-atunci – abia atunci! – vom izbuti să ne simţim bine, pentru că nu vom mai avea nevoie să justificăm indulgenţa pe care le-am acordat-o atîţia ani. Şi nici măcar nu ne va fi ruşine.

Pentru a suta oară, dl Mircea Mihăieş işi consacră comentariul săptămînal din “Evenimentul Zilei” Partidului Naţional Liberal. Şi tot pentru a suta oară, el nu face altceva decît să împroaşte cu fiere. Evident, ar trebui contabilizate şi producţiile biliare cu care murdăreşte paginile “României Literare”, dar e nevoie de prea mult curaj pentru a citi două articole de dl Mihăieş într-o singură săptămînă.

Activitatea publicistică a dlui Mihăieş – considerat ca actor de frunte în trupa gînditorilor băsescieni – nu e interesantă decît dintr-un singur punct de vedere: tenacitatea greoaie cu care cade mereu în păcatul pe care îl reproşează altora. Îndrazneşte cineva să-l critice pe marinarul din Dealul Cotrocenilor? Cuprinsă de pandalii, pana dlui Mihaieş asterne paragrafe întregi de recriminări împotriva “năimiţilor” şi a “resentimentarilor”. I se cere, în schimb, dlui Mihăieş să-i atace pe liberali? Nimic mai firesc! Demnitarul căruia legea îi interzice să se implice în activităţi politice se pune pe înjurat ca la uşa cortului.

Monotonă până la ultima expresie a plictisului, acţiunea publică a dlui Mihăieş – miel blînd care a supt de la toate oile – este, înainte de toate, profund necinstită. Căci nu văd în ce alt fel ar putea fi definită frenezia cu care om se îndărătniceşte să facă întotdeauna ceea ce critică la alţii.

“Ehei, tinere maestre, una scrii şi alta fumezi!” i-a spus într-o zi Arghezi, expertul în cotituri, unui lăutar al cincinalelor pe care l-a prins fumînd o ţigară americană. Oare dlui Mihăieş ce i-ar spune?

…Şi încă o întrebare: dacă s-a întîmpla minunea ca Traian Băsescu să dispară din viaţa publică românească, oare cît timp ar rezista în opoziţie verticalul d. Mihăieş şi prietenii lui?