M-a remarcat un mare moralist!

Descopăr cu bucurie că distinsul domn Ioan T. Morar îmi face enorma cinste să mă bage în seamă, ba chiar să mă folosească drept argument pentru ceea ce consideră el a fi o dare în vileag a mîrşăviei (Academia Caţavencu, 7 octombrie 2009). Iată ce spune dl Morar:

“Pe listă la Crin se află oameni care ar fi fost pe lista candidatului liberal indiferent de numele lui, nucleul dur, cum s-ar zice. Nu ştiu cum ar fi arătat lista lui Tăriceanu, de pildă, deşi, cred eu, ar fi fost ceva mai densă. Reţin un nume din lista lui Crin provenind din rîndul colegilor de clasă ai lui Călin (calitate de care a profitat un pic!): Radu Portocală. Reţin acest nume pentru comicul în care se plasează. În general, pentru a fi identificaţi, cei de pe listă îşi trec şi calitatea: profesor universitar, scriitor, pictor etc. Ce credeţi că scrie la Radu Portocală? Pentru că e greu de ghicit, nu vă mai pun răbdarea la încercare şi vă spun eu: „publicist anticomunist“. Nu ştiu unde mai scrie domnul Radu Portocală, acum, nu ştiu cu ce se mai ocupă. Mă bucur însă că reuşeşte să trăiască, la Paris, din publicistică anticomunistă!”

În primul rînd, aş vrea să-i atrag atenţia dlui Morar (pentru cazul în care ar vrea să mă mai desfiinţeze vreodată) că a preluat prosteşte de la dl Andrei Pleşu o informaţie falsă: n-am fost coleg de clasă cu Călin Popescu-Tăriceanu (care, de altfel, e cu un an mai tînăr decît mine) şi nici măcar de şcoală. Îmi pare rău că-i stric plăcerea marelui moralist, dar nu pot să-l las să orbecăiască în neştiinţă.

În al doilea rînd, e greu să fi profitat, fie şi “un pic”, de o calitate pe care n-o am. Dacă, pe de altă parte, dl Morar el însuşi ar fi profitat de prietenii lui tot atît cît am profitat eu, acum ar fi fost cel mult, cum spunea Mircea Crişan, “paznic de noapte la un bar de zi”.

În al treilea rînd, dl Morar mă face părtaş la un soi de “nucleu dur” al PNL, ai cărui membri ar fi semnat în favoarea oricărui candidat liberal. E departe de a fi adevărat, dar e sigur că nu aş fi semnat pentru nici un candidat provenind din alt partid. Ceea ce, evident, în comparaţie cu contorsiunile politice din care e alcătuită biografia dlui Morar şi potrivit standardelor sale morale, poate să pară de o comică banalitate.

În sfîrşit!…

În ciuda temerilor pe care le împărtăşeam acum două săptămîni cititorilor acestui blog, cartea “a venit pe lume” la data prevăzută, adică pe 1 octombrie. Ba chiar, cu o uimitoare rapiditate, a avut parte şi de o primă cronică (aici), pentru care îi mulţumesc autoarei. Sper să urmeze şi altele – indiferent dacă sînt bune sau rele, pentru că dezbaterea nu se poate naşte din tăcere.

O mărturie din oroarea Canalului

Acum cîţiva ani, mult timp după ce apăruse în “Magazinul istoric”, am primit prin poştă copia acestei mărturii despre “perioada Canal” a tatălui meu. De atunci, am încercat în repetate rînduri să-l găsesc pe autorul ei, dar, spre marele meu regret, nu am reuşit. Nu ştiu dacă mai este în viaţă şi nu-mi închipui că ar putea fi un cititor al acestui blog. Aş vrea însă, fie şi prin bunăvoinţa vreunui intermediar ocazional, să-i mulţumesc pentru rîndurile pe care le-a scris şi a căror lectură mă tulbură de fiecare dată cînd, nu fără mîndrie filială, revin la ele.

Mulţumesc pentru amabilitate!

Pe 17 septembrie am trimis un e-mail redacţiei “Cotidianului” (singurul mod de contact pe care l-am descoperit în site-ul ziarului) rugînd pe destinatar să-mi comunice adresa dlui Cornel Nistorescu. Au trecut 11 zile şi n-am primit nici un răspuns! E oare nevoie să revin justificîndu-mi cererea prin adăugarea unui CV?

Statistici macabre şi comerţ profitabil

Citesc într-o ştire Reuters preluată de Mediafax: “Interzicerea fumatului în locurile publice poate reduce cu 36% numărul infarctelor […] au anunţat cercetătorii americani.” Formidabil!

Nu vreau să fac o pledoarie pro domo şi nici să minimalizez riscurile pe care le implică fumatul, dar mă întreb cum au reuşit cercetătorii în cauză să ajungă la o cifră atît de precisă? E cunoscut faptul că statisticile pot spune, dacă sînt folosite cu dibăcie, exact ceea ce aşteptăm de la ele. Ar trebui să ştim pe cîte sute de mii de persoane a fost realizat studiul şi cît de important a fost lotul martor. Nu ni se spune. Cîte imponderabile au fost oare lăsate de-o parte cînd a fost calculat acest procentaj? Şi cîte date au fost forţate? Nici asta nu ni se spune, evident.

Încă o întrebare: de ce nu se publică o statistică din anii 30 a mortalităţii pricinuite de tutun? Nu cumva, la consum egal, ea era mai puţin dramatică? Şi, dacă da, n-ar trebui incriminate alte cauze despre care nu îndrăznim să vorbim? De pildă, ororile de chimicale pe care le foloseşte din belşug atotputernica industrie alimentară şi cu care sîntem obligaţi să ne “hrănim” zilnic…

În Franţa s-a anunţat că 65.000 de fumători mor anual de cancer pulmonar. E impresionant, fără îndoială. Dar dacă privim cifrele publicate de Institutul National pentru Cancer constatăm că mortalitatea globală datorată acestei boli e de 150.000 de persoane pe an. Comparaţia între cele două cifre scoate în evidenţă dezinformarea: există – din nefericire! – multe alte forme de cancer, responsabile de o mortalitate foarte importantă, şi nu se poate pretinde că, toate la un loc, produc doar cu puţin mai multe decese decît cancerul fumătorului!

Campania împotriva fumatului a precedat-o pe cea împotriva becurilor şi a pubelelor, dar, în esenţă, ea reflectă acelaşi mod de gîndire. Acum cîţiva ani, am pus o întrebare retorică: ce s-ar întîmpla dacă, brusc, de la o zi la alta, nimeni n-ar mai fuma? În cazul Franţei, statul ar pierde un venit cotidian (!) de 70.000.000 de euro, reprezentat de taxele percepute pe vînzarea ţigărilor. Iată de ce, în modul cel mai ipocrit cu putinţă, milităm, acuzăm şi culpabilizăm, dar nu îndrăznim să interzicem pur şi simplu comercializarea unui produs al cărui consum îl declarăm mortal.

Nimeni nu e perfect…

…Nici chiar cei mai mari editori! Aflu, deci, mai mault sau mai puţin din întîmplare – şi în nici un caz de la cine trebuia – că apariţia cărţii pe care v-o semnalam acum cîteva zile a fost amînată pentru 1 octombrie. S-or fi pus în mişcare reţelele care, în 1990, au făcut-o pe predecesoarea ei să dispară din librării după numai şase săptămîni de viaţă? Ar fi păcar, dar ce formidabilă confirmare!

Cred, totuşi, că nu e decît o încurcătură comercială – lucru firesc, de altfel, într-o lume care a sfîrşit prin a se subordona comerţului…

P.S. (17 septembrie) O scurtă discuţie a lămurit totul. Data de 16 septembrie, anunţată iniţial, corespundea în realitate intrării cărţilor în stoc. Apariţia în librării fusese prevăzută, de la bun început, pentru 1 octombrie. O simplă încurcătură de informaţii, deci!

Azi…

La multi ani, Alina Gorghiu! La multi ani, Mihai Voicu! Sanatate, curaj si multe succese. Si sa se intimple ce ne dorim cu totii…

Decembrie 1989 – o carte

Subiectul precedent îmi oferă ocazia să anunţ cititorilor acestui blog o apariţie editorială.

Unii dintre Dumneavoastră ştiu că, în octobrie 1990, am publicat la editura Calmann-Lévy (Paris) o carte intitulată “Autopsie du coup d’État roumain”, în care defineam căderea regimului Ceauşescu drept rezultatul unei lovituri de stat pusă la cale de Uniunea Sovietică şi executată cu ajutorul serviciilor secrete româneşti.

La sfîrşitul anului trecut, editura Larousse mi-a propus sa reiau, in cadrul unui nou text, analiza evenimentelor din decembrie 1989. Opacitatea arhivelor, investigaţiile incomplete şi neconcludente – conduse, între altele, de generalul Dan Voinea – au fost elemente care m-au făcut să ezit mai multe săptămîni înainte să-mi dau acordul.

În cele din urmă, am acceptat propunerea editorilor şi m-am apucat de lucru. Am trăit, de-a lungul întregii primăveri, săptămîni neplăcute în miezul vastului ţesut de minciuni pe care a trebuit să-l reconstitui şi să-l examinez. Săptămîni de profundă revoltă, în acelaşi timp, faţă de barbaria cinică a regizorilor, care au considerat că acţiunea lor nu se poate legitima decît cu sînge. În sfîrşit, săptămîni de amărăciune văzînd ce s-a ales din speranţele de atunci.

Manuscrisul a devenit acum carte. Miercuri seara editorul mi-a înmînat primul exemplar. În librării va apare pe 16 septembrie, moment emoţionant, fireşte, pe care am vrut să-l anticipez aici.

Comentarii pierdute şi regăsite

Primesc abia acum un mesaj prin care sînt anunţat că am fost apărat de nu ştiu cîte zeci de spam-uri. Deschizînd lista, descopăr, între foarte multe mesaje scrise în ruseşte (!) şi altele propunîndu-mi ceasuri ieftine şi Viagra, cîteva comentarii de la cititori ai acestui blog. Le-am aprobat imediat şi-i rog să ne ierte – pe WordPress şi pe mine – pentru această încurcătură. Nu înţeleg cum de au ajuns printre spam-uri, mai ales că numele lor figurează deja printre comentatori.

PNL – opţiunea între supravieţuire şi “prieteni”

Strategii PNL au dat greş. E principala constatare, din punctul meu de vedere, care se impune după alegerile de ieri.

Liberalii au guvernat timp de patru ani – întîi într-o coaliţie imposibilă, apoi singuri. Patru ani s-au aflat sub presiunea constantă a preşedintelui, care încerca să le impună o soartă echivalentă cu cea pe care a impus-o ţărăniştilor. Şi totuşi, la alegerile din noiembrie trecut, au reuşit o performanţă rară: aceea de a obţine mai multe voturi decît în 2004, mai multe voturi decît înainte de a fi început exerciţiul guvernării. Nu numai că nu au suferit de efectul normal al eroziunii, dar rămînerea la putere i-a întărit.

În ciuda acestui rezultat pe care nu mulţi îl sperau, a fost menţinută cu îndărătnicie hotărîrea organizării unui congres extraordinar al cărui singur rost era înlăturarea lui Călin Popescu-Tăriceanu de la conducerea partidului. Fostul prim-ministru era, aşadar, pedepsit pentru că reuşise să crească scorul partidului! Şi, în acelaşi timp, alegătorilor li se transmitea un mesaj aberant: am hotărît să ne descotorosim de cel care v-a convins să ne votaţi în număr mai mare decît acum patru ani.

Nu am de gînd să contest calităţile dlui Crin Antonescu. Îmi dau seama însă de faptul că, în condiţiile în care nu exista nici un motiv valabil pentru scoaterea lui Călin Popescu-Tăriceanu în afara jocului, opinia publică l-a privit pe noul preşedinte al PNL ca pe un uzurpator. Mai ales că nu a putut fi păstrat secretul absolut asupra negocierilor purtate cu filialele înaintea congresului.

În jurul dlui Antonescu a fost instalată (impusă) o echipă nouă, în bună parte din afara partidului, şi i s-a găsit un consilier eşuat la PNL după ce şi-a ratat propria carieră. Premizele erau proaste, iar rezultatele sînt şi mai proaste. În doar cîteva luni, liberalii, prost sfătuiţi, au devenit din ce în ce mai puţin vizibili pe scena politică şi au sfîrşit prin a pierde cinci procente din capitalul electoral pe care îl acumulaseră.

Ne aflăm acum în faţa unei realităţi cît se poate de neplăcute: mulţumită gînditorilor din umbră ai PNL, riscăm, în luna decembrie, să vedem un al doilea tur al alegerilor prezidenţiale jucîndu-se între Mircea Geoană şi Traian Băsescu, cu posibilitatea din ce în ce mai palpabilă a înnoirii mandatului acestuia din urmă.

Amari, pe bună dreptate, liberalii anunţă că îşi vor reconsidera strategia. Ar fi, poate, util să înceapă prin a concepe una! Şi ar fi, desigur, indispensabil să accepte ideea că există momente în care anumite drumuri trebuie să se despartă. Mai ales cînd aceste despărţiri devin chestiuni de viaţă şi de moarte.