Amnistierea porcăriilor

Un mic scandal agită presa dîmboviţeană: s-a descoperit că Traian Ungureanu a publicat cîndva în Viaţa Studenţească un artcol “de tămîiere”. Unii îl acuză, dar cei mai mulţi îl scuză - aşa cum, de altfel, se întîmplă de fiecare dată cînd iese la iveală vreo mizerie comisă de “unul din ai noştri”, ceea ce, de-a lungul ultimilor 18 ani, s-a întîmplat mult prea des.

Am putea considera că un om nu trebuie să fie lapidat pentru că a scris - în general, din motive meschine - o porcărie. Însă cei care, vreme de cinci decenii, au scris cîte o porcărie au fost atît de mulţi încît spaţiul public s-a transformat într-o adevărată cocină. Şi, tocmai pentru că n-au scris decît una, acum pretind să ne fie arbitri. Iar faptul cel mai tulburător este că, unul după altul, ei sînt apăraţi în faţa opiniei publice, dezvinovăţiţi, spălaţi, şi, în cele din urmă, transformaţi în martiri. Vinovaţi nu mai sînt cei care au scris cîte o porcărie, contribuind la murdărirea spiritelor, ci “istericii trecutului”, care scot din lăzile de gunoi şi exhibă abjecţiile produse de stîlpii actuali ai intelighenţiei. Într-o societate care s-a obişnuit să fie strîmbă, nu făptaşii sînt vinovaţi, ci judecătorii!

Mircea Cărtărescu îl apără şi el pe Traian Ungureanu (Evenimentul Zilei, 14 martie 2008), arătînd că jurnalismul în România roşie implica sistematic riscul compromisului. Fireşte! Dar lucrul era ştiut şi, tocmai de aceea, jurnalişti deveneau aceia care, dintr-un motiv sau altul, sub o formă sau alta, erau pregătiţi moral să asume permanenta posibilitate a compromisului. Cei care nu aveau această înclinaţie (slăbiciune) se apucau de altă meserie.

Pe de altă parte, compromiterea - porcăria - nu trebuie judecată cantitativ, aşa cum face, fals naiv, Mircea Cărtărescu. Pentru că, dacă pornim pe drumul acesta, vom ajunge să spunem că securistul care n-a torturat decît o dată e mai uşor de iertat decît cel care a torturat de o sută de ori.

În ce mă priveşte, mi-e imposibil să găsesc diferenţa. Ba chiar îmi spun că poate Traian Ungureanu n-a scris decît o singură porcărie pentru că nu i s-o fi dat posibilitatea să scrie o sută.

Permanenţa furtului

Profităm de orice ocazie pentru a ne revolta gălăgios împotriva furtului - numit eufemistic corupţie -, organizăm colocvii şi scriem articole pe tema asta, trimitem mereu aceleaşi promisiuni de îndreptare la Bruxelles şi dăm ochii peste cap, excedaţi de ticăloşia înconjurătoare.

Le facem pe toate cu un fel de conştiinciozitate steril-rituală, uimiţi de parcă abia acum, cu ocazia tranziţiei dintre ceva şi altceva, am fi descoperit furtul. Se vede treaba c-am uitat (de altfel, uităm totul de 18 ani încoace) cu cîtă îndîrjire se fura pe timpul comunismului.

Bizuindu-se pe principiul “noi ne facem că muncim”, covîrşitoarea majoritate a masei salariale fura statul prin chiul şi inactivitate. (Din această categorie ar trebui probabil excluşi securiştii, care au manifestat un zel ieşit din comun - ceea ce i-ar putea aşeza printre anomaliile societăţii.) La rîndul său, statul, “făcîndu-se că ne plăteşte”, dar şi practicînd o politică de preţuri excesive, fura de la populaţie banii pe care el însuşi îi distribuise.

Ţăranii furau de la cooperativă, pe de o parte, şi de la cumpărătorii din pieţe, pe de altă parte, vînzînd brînză plină cu apă sau 300 g de pămînt la kilogramul de legume. Furau toţi vînzătorii: măcelarii, aprozaragiii, băcanii cu cîntarele lor într-adins dereglate, benzinarii, chioşcarii care-şi distribuiau siropul chimic… Pînă şi nenorocitul care, vînzînd doi metri de stofă, trăgea de ea de-a lungul măsurii de lem, tot “scotea” de-un pantalon pe zi. Furau toţi cei care proclamau arţăgoşi “nu avem” atîta timp cît nu li se strecura în buzunar bancnota de 5 lei. Furau mecanicii auto (mai rău ca-n codru!), chelnerii, “naşii” de la CFR, taximetriştii, recepţioniştii de la hotelurile veşnic murdare, gestionarii autobazelor, şefii de şantiere…

În dispensare şi policlinici, furau doctorii care acordau concedii medicale contra bani (25 de lei pentru o săptămînă). În spitale, furau infirmierele care “uitau” să facă injecţiile sau să aducă plosca pînă cînd nu primeau un stimul material, pe treapta superioară aflîndu-se acei chirurgi care pretindeau un “plic” substanţial înainte de a intra în sala de operaţie (o intervenţie de trei ore “aducea” cît leafa pe două luni a unui muncitor).

Furau şi intelectualii care izbuteau să obţină de la diversele Fonduri ale Uniunilor de creaţie împrumuturi pe care nu le restituiau niciodată - precursori, în felul lor, ai mult mai substanţialelor “împrumuturi nerambursabile” practicate cu succes după 1990.

Cei care nu furau - fie pentru că profesiunea lor nu le dădea ocazia să o facă, fie pentru că erau călăuziţi de principii morale desuete - nu reprezentau decît un mic procentaj. Ei erau doar furaţi de ceilalţi, dar aproape în scîrbă, căci erau săraci. Împrejurul lor, însă, funcţiona perfect cercul vicios în care oricine putea să fure pe oricine. Din cînd în cînd, răbufnea cîte un scandal - fiindcă şi-n “orînduirea socialistă” se lupta împotriva corupţiei -, era organizat un proces şi cineva ajungea la închisoare. Cu singurul rezultat că tehnica de furat a păgubosului individ era imediat înlocuită de confraţii lui cu una mai sigură.

Cu această mentalitate s-a trecut pragul lui 1989 - şi, în multe cazuri, cu “rezerve” substanţiale, pe care unii au ştiut să le fructifice spectaculos: întîi, furînd statul; apoi, furîndu-se între ei. În multe, foarte multe cazuri, spectaculoasa prosperitate capitalistă de azi a fost construită pornindu-se de la “cheagul” prins prin furt în defunctul regim comunist. Un fel de paradox istoric.

Mai departe, peste cîteva zile…