Represiunea uitată

De-a lungul ultimilor 18 ani s-a vorbit şi scris mult despre Securitate - dar nu s-a făcut aproape nimic pentru descoperirea masei de securişti şi pedepsirea lor. Chiar cei ale căror nume sînt cunoscute se bucură de o revoltătoare impunitate, iar televiziunile îi transformă în vedete scabroase.

Legea redactată de Constantin Ticu Dumitrescu a fost mutilată, iar organismul creat pe baza ei - CNSAS - e lipsit de mijloace materiale şi de adevărate posibilităţi de investigare. Numirea membrilor lui pe baza nenorocitului algoritm este o perfectă absurditate.

E greu, însă, pentru cineva care a trăit în regimul comunist să nu observe că, în toată vîlva fără rezultate stîrnită împrejurul mecanismelor de represiune, a fost sistematic uitată o instituţie: Miliţia. Cine, în afară de cîţiva cercetători, mai vorbeşte azi despre rolul nefast al Miliţiei în anii de “democraţie populară”? Miliţia, care, în multe privinţe, juca rolul de substitut al Securităţii. Miliţia, în beciurile căreia s-a torturat şi omorît cu tot atta bestialitate ca în acelea ale Securităţii. Miliţia, care a dat sinistrele gardience-torţionare din închisorile de femei. Miliţia, unde începeau multe dintre anchetele care sfîrşeau la Securitate.

Oare de ce - în aplicarea “legii Ticu” - nu se ţine cont de faptul că foarte mulţi miliţieni au făcut poliţie politică în egală măsură cu securiştii? Că, şi printre ei, au existat - şi supravieţuiesc liniştiţi - indivizi abjecţi, anchetatori inumani, călăi?… De ce-i lăsăm în pace?

Crime fără criminali

Să ne închipuim o clipă dezastrul moral care s-ar fi produs dacă Tribunalul de la Nuremberg ar fi condamnat nazismul, declarîndu-l în mod solemn regim criminal, dar ar fi lăsat inculpaţii să se întoarcă la casele lor – eventual de protocol – pentru a se bucura liniştiţi de pensii substanţiale.

Această ipoteză absurdă este pe cale de a deveni realitate în România de azi. Declaraţia preşedintelui Băsescu, prin care – pe baza unui raport imperfect – regimul comunist a fost definit drept ilegitim şi criminal nu pare că va fi urmată de vreo acţiune concretă (evident, cu excepţia instituirii unei noi comisii).

A ordonat oare preşedinţia deschiderea vreunei anchete? Nu. S-a luat oare fie şi o singură măsură politică sau administrativă pentru uşurarea sarcinii CNSAS? Nu. A fost oare propus un nou text de lege care să continuie discursul prezidenţial? Nu.

Din toate acestea rezultă că avem, pe de o parte, un regim recunoscut drept criminal, dar că, pe de altă parte, nimeni nu va fi acuzat de vreo crimă comisă în numele acestui regim. Nemernicii care au dat ordinele şi călăii care le-au executat pot muri nestingheriţi în paturile lor. Crimele comuniste n-au fost comise de nimeni!

Prin acest sinistru paradox, dl Băsescu şi-a cîştigat un formidabil capital electoral. Dar, totodată, a lăsat moştenire românilor un dezastru moral care s-ar putea dovedi a fi fără ieşire.