Alegeri fără alegere

Oricine a avut curiozitatea să observe cum se petrec lucrurile pe “scena politică românească” de 18 ani încoace, oricine a înregistrat diversele faze ale absurdei succesiuni de rivalităţi şi alianţe, îşi poate pune, în mod cît se poate de legitim, întrebarea: pe ce criterii se constitue opţiunile electorale ale alegătorilor români?

Diferenţele între partide ţin mai degrabă de forma discursului decît de conţinutul lui. Diferenţele între reprezentanţii vizibili ai partidelor - cei cărora le sînt rezervate funcţiile de tot soiul - sînt doar o iluzie, întreţinută prin formule publicitare mai mult sau mai puţin inspirate, mai mult sau mai puţin convingătoare.

A vorbi, în România de azi, despre ideologii sau programe e un non-sens. A vorbi despre “lupta” unui partid - în măsura în care lupta înseamnă, în mare măsură, consecvenţă - e ridicol. Cît despre “convingerile politice” ale fruntaşilor, ele au, fără îndoială, o legătură strînsă cu interesele lor bancare şi absolut nici una cu interesele ţării. Din acest punct de vedere, e greu de înregistrat vreo deosebire între ei, indiferent de partidele din care provin.

Astfel stînd lucrurile, e din ce în ce mai greu de înţeles pe ce criterii votează românii? Să examinăm un caz concret. Alegătorul care, în 2004, a votat pentru PNL pentru că acest partid era împotriva PSD, riscă să se afle, în 2008, în faţa unei alianţe PNL-PSD. Pentru cine va vota el şi, în special, de ce?

Încet-încet, haosul politic din România a golit de orice sens noţiunea de opţiune. Nivelul de participare din ce în ce în ce mai scăzut, într-o atmosferă de indiferenţă din ce în ce mai perceptibilă, este o dovadă a faptului că alegerile nu mai înseamnă nimic atunci cînd alternativele sînt echivalente.

Ţara ne-alianţelor

În mai 1990, partidul lui Ion Iliescu a reuşit - ceea ce era previzibil - să-şi agure majoritatea absolută în Parlament. Doi ani mai tîrziu, performanţa n-a mai putut fi repetată. Aşadar, din 1992 încoace - adică de 16 ani -, România este mereu guvernată de alianţe.

A le enumera n-ar servi la nimic. Au fost multe, heteroclite, absurde, contra naturii - şi, în special, au fost întodeauna născute moarte. Zîmbetele care însoţeau anunţul venirii lor pe lume nu prevesteau decît un doliu inevitabil şi, aproape totdeauna, imediat. Cine, în România, mai poate privi conceptul însuşi de alianţă altfel decît ca pe un dric hodorogit care poartă, de la o groapă la alta, viaţa publică a ţării?

Poate doar cei care continuă să “gîndească” aceste alianţe - adică personajele îndoielnice care, printr-o vastă impostură, şi-au pus destinul sub eticheta de oameni politici. Şi care au transformat astfel instituţiile statului, viaţa însăşi a statului, într-o problematică arenă de circ.

În România ultimilor 18 ani au apărut şarlatani, bufoni, panglicari, falsificatori, hoţi, cabotini, scamatori. Îngrămădiţi în mijlocul arenei şi însoţiţi de asurzitoarele note false ale fanfarei, cei care-şi dădeau palme ieri, azi se îmbrăţişează. Dar clovneriile lor nu mai amuză pe nimeni.

În România ultimilor 18 ani au apărut de toate, doar politicieni nu.

Paradoxala strategie a PNL

Acum patru ani, PNL încheia cu PD o alianţă contra naturii, singura care ar fi putut trimite duşmanul de moarte, PSD, în opoziţie. Acum patru ani, PNL îl împingea pe Traian Băsescu spre funcţia prezidenţială, considerînd că doar el îl putea învinge pe Adrian Năstase, unsul lui Ion Iliescu.

Azi, PNL negociază cu PSD un partenariat despre care speră că va putea ţine PLD (fostul PD) la periferia puterii. Azi, PNL e pe punctul, sub privirea îngăduitoare a lui Ion Iliescu, să-l conducă pe Adrian Năstase către poarta Cotrocenilor, din convingerea că nimeni altul nu-l poate detrona pe Traian Băsescu.

Din acest rezumat al ultimilor patru ani se naşte inevitabil întrebarea: cine e ce în politica românească? Întrebare căreia i se poate răspunde, fără teama de a greşi: nimeni nu e nimic. Iar cărţile sînt atît de măsluite încît nici măsluitorii nu mai ştiu să le descurce.

Limitele diplomatului şi ale cronicarului

 

Acerbul domn Mircea Mihăieş - devenit, în rînd cu alţii, o “conştiinţă vie” a naţiunii doar pentru că înjură săptămînal guvernul de la care primeşte leafă - se revoltă neinspirat în ultima lui cronică (”Evenimentul Zilei”, 19 noiembrie 2007) împotriva faptului că dl Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, a îndrăznit să reacţioneze la comentariile ambasadorului Statelor Unite privind legislaţia românească. Dincolo de inevitabilul plictis pe care a ajuns să-l pricinuiască, de-a lungul anilor, monotona ţîfnă a dlui Mihăieş, cîteva amănunte merită să fie discutate mai pe larg.

 

1. Potrivit articolului 41, paragraful 1, al Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (18 aprilie 1961): “Fără a le prejudicia privilegiile şi imunităţile, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria să respecte legile şi regulamentele statului în care sînt acreditate. Ele au, totodată, datoria de a nu se amesteca în afacerile interne ale acestui stat.”

 

Fără îndoială, este o erezie să i se amintească dlui Mihăieş că această Convenţie nu e altceva decît esenţa însăşi a Dreptului diplomatic şi că pe baza ei se desfăşoară astăzi relaţiile dintre state. În calitate de vice-preşedinte al unei instituţii care practică un soi de diplomaţie culturală, el a studiat fără îndoială acest text.

 

Dl ambasador Nicholas F. Taubman nu numai că şi-a nesocotit datoria de a respecta legile statului în care e acreditat, ci a mers pînă la criticarea lor în public. Chiar dacă dl Mihăieş consideră că ambasadorul Statelor Unite “n-a făcut decît să dea glas îngrijorării ce-l frămîntă pe românul de rînd”, ne aflăm într-un caz flagrant de încălcare a rezervei diplomatice.

 

Unicul rol al unui ambasador - fie el şi american - este acela de a reprezenta interesele propriei sale ţări. El nu are dreptul să intervină într-o dezbatere internă, nici să comenteze, cu pretenţii de arbitru, deciziile instituţiilor din statul în care e acreditat. Şi, cu atît mai puţin, să devină purtătorul de cuvînt al nemulţumirilor publice din acest stat. Nu intră în atribuţiile unui ambasador, şi este chiar contrar drepturilor lui definite în Dreptul diplomatic, să “dojenească”, chiar şi cu “blîndeţe”, autorităţile din ţara în care îşi exercită mandatul.

 

Dacă dl Taubman ar fi exprimat opinii critice similare într-o altă capitală, mai sigură de sine, a doua zi s-ar fi cerut la Washington retragerea lui. Dar la Bucureşti se acceptă multe - mai ales dacă acceptarea e rasplatită cu burse şi sponsorizări.

 

2. Ne putem imagina starea de furie - şi riscurile aferente de apoplexie - care l-ar fi bîntuit pe imparţialul domn Mihăieş dacă exact aceleaşi observaţii ar fi fost formulate nu de ambasadorul Statelor Unite, ci de cel al Rusiei. Mai mult: el i-ar fi tîrît în noroi pe toţi cei care ar fi uitat să proclame că, iată, sîntem călcaţi în picioare.

 

3. În declaraţia sa de zilele trecute, dl Bogdan Olteanu afirma că postul de ambasador la Bucureşti - post mărunt, de altfel, - i-a fost oferit dlui Taubman ca răsplată pentru contribuţia bănească la campania electorală a lui George W. Bush, aranjament definit de preşedintele Camerei Deputaţilor drept un act de corupţie. Evident, dl Mihăieş se revoltă vehement şi împotriva acestei declaraţii. Şi, indirect, dezinformează. Pentru că în Statele Unite, unde corpul diplomaţilor de carieră e foarte restrîns, mulţi ambasadori sînt numiţi în posturi mai mult sau mai puţin importante pe simplul criteriu al donaţiilor electorale. Este un fapt banal, arhi-cunoscut. Dl Olteanu se înşeală doar atunci cînd vorbeşte despre corupţie, această practică fiind, la Washington, o tradiţie niciodată contestată sau condamnată. (Citînd un singur, dar notoriu, exemplu, îl putem întreba pe dl Mihăieş de ce crede oare că Bill Clinton a numit-o pe Pamela Harriman ambasador la Paris? Pentru calităţile ei diplomatice, pe care nu avusese încă ocazia să le dovedească, sau pentru că i-a finanţat campania electorală?)

 

4. În afară de stilul dlui Mihăieş, amintind strident lozincile din “Săptămîna” anilor ‘70 prin care era înfierată “Europa Liberă”, interesant e modul în care genealogia e folosită ca armă a acuzării (dl Bogdan Olteanu fiind nepotul sinistrei Ghizela Vass). În alt context, acest argument ar fi fost convingător. Dar, sub pana cuiva care este păstorit ierarhic de fiul unui “ticăloşit […] amestecat cu răul din jur”, sub pana cuiva care, fără nici un semn de repulsie, frecventează şi apreciază alţi descendenţi ai altor gunoaie roşii, demonstraţia îşi pierde orice valoare. În aceste condiţii, ea nu e nici măcar hilară, ci doar lipsită de onestitate.

Scuza patriotismului…

În cadrul unei foarte lungi pledoarii (cu pronunţat iz pro domo), dl Liviu Turcu, fost ofiţer DIE, se referă la articolul pe care l-am publicat în “Ziua” (şi reluat în acest blog) după ce PNL l-a instalat pe dl Daniel Dăianu aproape în capul listei sale pentru alegerile europene.

Dl Turcu semnalează, cu privire la articolul meu, “anemica argumentaţie folosită, în mare parte bazată pe inexactităţi şi aproximaţii ce anulează de fapt întregul eşfodaj logic folosit”.

Mi-am recitit articolul şi mă întreb ce-l poate face pe dl Turcu, în afară de o incurabilă deformaţie profesională a răstălmăcirii, să vorbească despre “inexactităţi şi aproximaţii” într-un text care nu propune nici o informaţie despre dl Dăianu, ci doar încearcă să analizeze ciudata poziţie morală a PNL.

Semnalez, însă, celor care ar putea fi interesaţi de acest subiect o reală inexactitate în afirmaţiile celor doi foşti colegi de “securism bun”: în timp de dl Dăianu proclamă în cadrul interviului acordat lui Dan Tapalagă: “mă ocupam de America Latină”, dl Turcu îl desemnează drept ofiţer în cadrul Serviciului 1 din Divizia a II-a America de Nord a DIE. Care dintre cei doi “se înşeală”? Pentru că, date fiind poziţiile de azi ale României, una e să fi spionat, să zicem, Bolivia, şi alta e să te fi “interesat” mai mut decît se cădea de problemele economice ale Statelor Unite.

Oricum, dincolo de aceste considerente, la originea carierelor dlor Turcu, Dăianu & Co există o opţiune care, mie unuia, mi se pare inacceptabilă: aceea de a servi regimul comunist. Dacă împingem raţionamentul pînă la capăt realizăm că aceasta a fost şi opţiunea lui Ceauşescu, care, şi el, a fost animat de sentimente patriotice. Rezultatele le-am văzut…

Spre FSN prin auto-cenzură

Emil Boc, şeful Partidului Democrat, a anunţat că formaţia pe care o conduce va vota miercuri în favoarea moţiunii de cenzură. El se supune astfel voinţei (obsesiei) prezidenţiale de a răsturna actualul guvern. Dar, în acelaşi timp, acceptă o situaţie a cărei absurditate este specifică peisajului politic dîmboviţean. Iată de ce…

Moţiunea se intitulează “1000 de zile de haos. Sfîrşitul guvernării de dreapta.” Aceste 1000 de zile au început în decembrie 2004, cînd a fost instalat guvernul Alianţei D.A. Guvern din care făcea parte şi Partidul Democrat. Care îşi asumă, aşadar, numai pentru a-i face plăcere dlui Băsescu, contribuţia la aproximativ 700 de “zile de haos”. Deşi a participat un timp ceva mai scurt la guvernare, PLD (Stolojan), care va vota şi el în favoarea moţiunii, se află exact în aceeaşi situaţie.

Ar merita facută o cercetare în arhivele politice europene pentru a se vedea dacă există vreun precedent al stupidei iniţiative la care vom asista mîine: două partide care votează o moţiune de cenzură împotriva lor înşile. Nu e un secret faptul că dl Băsescu încearcă să distrugă PNL. Dar e interesant că, pentru asta, a ales exact calea ridiculizării formaţiunilor care îl susţin necondiţionat. Iar ridicolul va continua, fireşte, în cazul în care moţiunea va fi adoptată. Căci, atunci, partidul “cenzor” (PSD) şi două dintre partidele “cenzurate” (PD şi PLD) riscă să se regăsească în acelaşi guvern.

Să nu-l blamăm, totuşi, pe strategul de la Cotroceni: în ochii lui, renaşterea FSN, care a făcut din el un fel de om politic, merită acest preţ.

Excelenţii spioni comunişti

În cadrul unui lung şi destul de dezlînat interviu (trist pentru un cadru didactic!) acordat agenţiei de ştiri HotNews, dl Daniel Dăianu încearcă să-şi explice trecutul. Poate fi reţinută insistenţa cu care subliniază faptul că a fost singurul ofiţer de Securitate care şi-a dat demisia din această instituţie - punct esenţial al biografiei sale, în care este contrazis de generalul Pacepa: “În anii cînd eram la cîrma DIE, aceasta a avut o regulă sacrosanctă: DIE nu este o instituţie în care se intră la cerere şi din care se iese la cerere.”

Dl Dăianu mai povesteşte că, odată plecat (?) din centrala de spionaj a Securităţii, i-a fost greu să se angajeze în altă parte întrucît pe cartea lui de muncă era menţionat faptul că fusese ofiţer la Ministerul de Interne. Altfel spus, nu numai că acum sîntem invadaţi de securişti “buni”, dar mai aflăm că, pe vremea lui Ceauşescu, securiştii erau marginalizaţi sau chiar persecutaţi.

Ceea ce nu spune dl Dăianu - nici în acest interviu, nici în alte biografii care pot fi găsite pe Internet - este că, în realitate, de la DIE a trecut la Institutul de Economie Mondială, anexă a DIE creată după modelul sovietic, unde a activat nu se ştie pînă cînd şi nu se ştie în ce domeniu.

În sfîrşit, o precizare. Foştii ofiţeri de spionaj (”patrioţi” şi “competenţi”) sînt albiţi pornindu-se de la criteriul că nu au făcut poliţie politică. Adică nu au făcut rău semenilor lor. Ei au făcut, în schimb, rău unor ţări pe care regimul de atunci le considera inamice şi care, pentru regimul de azi, sînt partenere. Spionul comunist acţiona în numele intereselor regimului comunist - chiar cînd făcea “doar” analize economice -, interese care erau, pe faţă, agresive. De unde caracterul discutabil al distincţiei dintre spioni şi cei care au făcut poliţie politică.

Ambiguităţi prezidenţiale

Preşedintele Băsescu ţine morţiş ca procedura de naturalizare a cetăţenilor Republicii Moldova - indiferent că sînt români sau ruşi - să fie simplificată pînă la a deveni un simplu automatism birocratic. Măsură absurdă, care va produce instabilitate pe plan intern şi internaţional, şi care ne va pune într-o situaţie delicată atît faţă de Bruxelles, cît şi faţă de Moscova. Ca să nu mai vorbim de faptul că, la Budapesta, ea va fi înregistrată ca un precedent util.

Acelaşi preşedinte Băsescu, anti-comunist convins şi pavăză împotriva vicleniei ruseşti, a inaugurat pe 24 septembrie, în Parcul Tei din Bucureşti, o alee şi un bust închinate lui Gaidar Aliev, fost general KGB, fost membru al înaltei nomenclaturi sovietice şi fost preşedinte despotic al Azerbaidjanului post-sovietic. Dovedind că nu ştie despre ce vorbeşte (sau că are consilieri care nu ştiu nimic), dl Băsescu l-a desemnat pe Aliev drept autorul independenţei azere şi i-a adus un “vibrant omagiu”. Ne putem întreba în ce măsură au apreciat această iniţiativă stranie membrii comisiei Tismăneanu şi dacă intelectualii prezidenţiali o vor înscrie printre faptele de arme “istorice” ale idolului lor…

Spre deosebire de PNL, dl Băsescu pare că începe să cultive “KGB-iştii buni”!

Securiştii buni ai PNL

În 1975, dl Daniel Dăianu a făcut o alegere nefericită: aceea de a deveni ofiţer de Securitate. În 2007, conducerea PNL a făcut la rîndu-i o alegere neferită: aceea de a-i oferi dlui Dăianu al doilea loc pe lista - greu pritocită… - pentru alegerile europene. Cîţiva observatori amintindu-i trecutul legat de sinistra instituţie, dl Dăianu s-a codit, dar conducerea PNL a declarat că acest trecut nu constituie o problemă pentru partid. E drept că dl Dăianu nu a fost un anchetator sîngeros, ci, după propria-i declaraţie (pe care nu o poate verifica nimeni), economist în cadrul DIE. Şi e la fel de adevărat că, de-a lungul anilor, PNL a reuşit, tot fără probleme, să asimileze un număr necunoscut de foşti colegi ai dlui Dăianu.

Subiectul fiind, totuşi, dezbătut dincolo de limitele răbdarii liberale, preşedintele PNL a retezat scurt criticile: “Propunem electoratului o formulă nouă de prezentare în Parlamentul European. Românii s-au săturat de politica arătării cu degetul. Trebuie să ne delimităm de trecut şi să privim înainte.”

Iată, deci, că PNL a ajuns să acrediteze mitul potrivit căruia securiştii pot fi împărţiţi în buni şi răi, mit pe care, pînă mai ieri, îl critica vehement. Însă căile Domnului sînt de nepătruns, şi vehemenţa îşi are limitele ei, mai ales în momentele de neinspiraţie sau de încordare politică. Aşadar, dl Dăianu a fost un securist bun. De ce? Pentru că nu a lucrat “decît” în DIE. Dar în DIE a lucrat şi Pleşiţă, care e un securist rău… Ce făcea dl Dăianu în DIE? Inocente analize economice, ni se spune. Cui însă îi foloseau aceste analize şi în ce scopuri? Activitatea DIE era îndreptată, se ştie, împotriva Occidentului, iar analizele economice erau esenţiale pentru buna desfăşurare a acestei activităţi. Cei care le redactau erau utili sistemului. Prin urmare, securişti buni încă de pe atunci.

Dl Dăianu ne informează că a demisionat din Securitate la 26 de ani, deci în 1978. Anul fugii lui Pacepa şi al destrămării reţelelor. Coincidenţă? Dincolo, însă, de această speculaţie, rămîne o întrebare: într-un sistem în care demisia era o practică puţin cunoscută şi aproape de loc acceptată, într-un sistem în care nici măcar din UTC nu se putea ieşi fără stigmate definitive, cum a putut dl Dăianu să demisioneze din Securitate şi să continuie, apoi, o carieră civilă normală?

“Românii s-au săturat de politica arătării cu degetul” ne informează preşedintele PNL. Ceea ce trebuie probabil interpretat ca un îndemn de fraternizare cu securiştii buni. Ar putea urma lăsarea în pace a securiştilor răi, desfiinţarea CNSAS şi reînchiderea arhivelor. Oricum, afirmaţia e fără rost, căci în România “politica arătării cu degetul” nu are nici un fel de consecinţe. Oare diplomaţia română nu e plină de foşti ofiţeri DIE? Toată lumea ştie, toată lumea arată cu degetul, dar nimic nu se schimbă. În afară de Pleşiţă, Enoiu şi încă vreo trei-patru, noua societate românească a fost silită să-i integreze pe foştii securişti, iar aceştia, încet-încet, se înstăpînesc peste România. La urma-urmei, de ce ne-am mai osteni să-i arătăm cu degetul? Ei sînt peste tot.

“Trebuie să ne delimităm de trecut şi să privim înainte” ne îndeamnă preşedintele PNL. Acum cîţiva ani, Ion Iliescu a enunţat o idee de aceeaşi natură, iar PNL s-a revoltat. În România, însă, revoltele sînt ca minunile: nu durează decît cîteva zile. Dar cei al cărui trecut e făcut din suferinţe (datorate securiştilor buni şi răi de-a valma, ca “braţ armat” al sistemului) n-au cum să se “delimiteze”, căci memoria nu se supune comenzilor politice. Şi culmea e că, dincolo de amabilităţi de circumstanţă, nici Occidentalii cu care va lucra dl Dăianu nu se pot delimita prea uşor de trecutul lui, pentru simplul motiv că acest trecut le era ostil. Cît despre privitul înainte, el este o formulă sterilă. Viitorul nu se poate construi prin nesocotirea memoriei şi abolirea trecutului.

(Articol publicat în “Ziua” - 22 septembrie 2007)

După ţigani, armenii… Cine urmează?

Duminică, la ieşirea din spital, preşedintele Băsescu şi-a luat rămas bun de la doctorul Mircea Ghemegian, care-l operase cu o zi înainte, afirmînd: “În sfîrşit, văd şi eu un armean bun.” După care s-a corectat: “Un armean competent.”

Aluzia la ministrul liberal al economiei şi finanţelor Varujan Vosganian e transparentă. Comparaţia negativă nu este nici măcar eficientă.

După răbufnirea “ţigancă împuţită” - justificată neconvingător de preşedinte ca făcînd parte dintr-o discuţie particulară -, noua ieşire, în public de data aceasta, agravează situaţia Dlui Băsescu. E limpede că, pentru a-şi manifesta aversiunea faţă de un personaj, el nu ezită să insulte o naţiune întreagă. Preşedintele României îşi permite să afirme că armenii nu sînt nici buni, nici competenţi, doar pentru a sublinia faptul că prezenţa Dlui Vosganian în guvern îi este neplăcută.

Violenţele Dlui Băsescu sînt din ce în ce mai îngrijorătoare. Antipatiile lui, care trec de la persoane la popoare întregi, de asemeni. Într-o altă ţară, astfel de afirmaţii necontrolate - şi care pornesc, fără îndoială, dintr-un profund sentiment de dispreţ pentru “alţii” - ar fi provocat un scandal naţional şi ar fi putut să-l coste fotoliul prezidenţial. E drept însă că, într-o altă ţară, Dl Băsescu n-ar fi fost ales nici măcar primar într-un sat cu 500 de locuitori!