Despre o iubire masochistă

Ce pot să cred despre personajul care se repede să mă îmbrăţişeze după ce l-am insultat în public?

Horia-Roman Patapievici a spus despre români: “Numai violenţa, numai sîngele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimţire. Mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare. […] Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.” (Politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996)

Fireşte, e dreptul lui indiscutabil să aştearnă pe hîrtie şi să publice ceea ce simte, iar cei care-l condamnă pentru aceste rînduri se plasează în postura insuportabilă de cenzori. Cel mult, ne putem întreba ce tentaţie a paradoxului cinic l-a îndemnat pe preşedintele Băsescu să-l aleagă tocmai pe autorul lor pentru a prezida asupra exportului culturii produse de nesimţiţii grobieni. Dar acesta e un alt subiect…

Ceea ce interesează aici e faptul că mulţi români îl apreciază pe Horia-Roman Patapievici. Ce putem crede despre ei? Că se recunosc în definiţia citată mai sus şi că-i sînt recunoscători autorului ei pentru că le-a deschis ochii asupra propriei lor nenorocite realităţi? Sau că asta e şi părerea lor despre ceilalţi români, ei înşişi considerîndu-se a fi fericitele excepţii ce întăresc regula? Oricum am privi lucrurile, fervenţii autorului rămîn într-o situaţie încurcată. Explicaţia cea mai simplă - dar şi cea mai neplăcută - este că ei îl elogiază fără să-l fi citit, sau poate tocmai pentru că nu l-au citit.

În ce priveşte textul în sine, el a generat o stupidă confuzie între Horia-Roman Patapievici şi Cioran. Diferenţa - vertiginoasă, totuşi - între cei doi vine din faptul că scriitorul Cioran a suferit pînă la obsesie din pricina neîmplinirilor româneşti, în timp ce autorul Patapievici nu face decît să răbufnească trivial, adolescentin, fără substanţă. Mulţi români nu-l suferă pe Cioran, ceea ce dovedeşte că oglinda adevărului pe care le-a pus-o în faţă nu poate fi ocolită. Mulţi români îl iubesc pe Patapievici, ceea ce dovedeşte că înjurăturile lui sînt lipsite de orice eficacitate.

(N.B. În toamna lui 2006, Horia-Roman Patapievici a declarat ca s-a “vindecat” de resentimentul faţă de români. Preşedinţia Institutului Cultural Român a fost, fără îndoială, o bună terapie. Ceea ce uimeşte însă - a se vedea pe acest blog articolul “Renegarea renegării” - este dezinvolta uşurinţă cu care-şi inversează convingerile cel pe care unii se încăpăţînează să-l considere un reper.)

Solidaritate împotriva trecutului

În august 2005, cînd ne-am întîlnit pentru a discuta despre iminenta mea numire ca director al Institutului Cultural Român de la Paris, deci viitor subordonat al său, prima întrebare pe care mi-a pus-o dl Horia-Roman Patapievici a fost: “Menţineţi ceea ce aţi scris despre întrevederea dintre Iliescu şi Pleşu, la Teşcani, în vara lui ‘89?”

Recunosc că modul în care fusese formulată întrebarea mi-a stîrnit amintiri neplăcute. Dar şi mai neplăcută mi-era brusca certitudine că pe această transparentă invitaţie la dezicere urmau, înainte de toate, să se construiască relaţiile noastre de lucru. Eu, intrusul, îndrăznisem să întinez cu atingerea mea pe un membru al sacrei confrerii a piedestalelor.

Am răspuns: “Prin «bunăvoinţa» dlui Pleşu, ceea ce am scris în 1990 mă costă foarte scump şi astăzi. Dar, din moment ce n-am dat niciodată vreo dezminţire, înseamnă că menţin ce am scris.” Replica a venit pe un ton iritat, tăios aproape, implicînd un soi de garanţie personală: “E fals ce aţi scris! Vă asigur.” Cîteva săptămîni mai tîrziu, dl Pleşu se răzbuna, în “Dilema”, atacîndu-mi numirea la ICR - Paris.

După 1985, numele lui Ion Iliescu devenise, pentru majoritatea românilor, sinonim cu speranţa. În lunile care au urmat răsturnării lui Ceauşescu, Ion Iliescu a fost considerat un salvator. Dl Pleşu însuşi i s-a raliat de la bun început şi i-a rămas alături pînă în octombrie 1991 - adică 15 luni după mineriadă! Astfel stînd lucrurile, nu înţeleg de ce dlui Pleşu i se pare ofensant să se vorbească în public despre întîlnirea din august 1989 cu cel care avea să-i fie şef cinci luni mai tîrziu, întîlnire în cadrul căreia s-au discutat, probabil, detaliile viitoarei colaborări.

Am aflat despre această vizită a lui Ion Iliescu la Teşcani de la scriitorul Radu Ţeposu, în mai 1990, la Bucureşti. Cîteva zile mai tîrziu, realitatea ei mi-a fost adeverită de un “fost apropiat” al lui Virgil Măgureanu, cu care m-am întreţinut în vederea redactării unui articol pentru săptămînalul “Le Point”. Am pomenit-o în cartea “Autopsie du coup d’Etat roumain”, publicată în octombrie 1990 (Editions Calmann-Levy, Paris), spre veşnica animozitate a dlui Pleşu - ale cărui relaţii dinainte de 1989 (cea cu Petre Roman, de pildă) nu trebuiesc, pare-se, scoase la lumină.

După 17 ani, însă, confirmările informaţiei pe care o dădeam atunci încep să apară în presă. Istoricul Alex Mihai Stoenescu a aflat-o de la foşti agenţi ai serviciilor secrete. Senatorului Eugen Mihăescu i-a relatat-o chiar Ion Iliescu, pe lîngă care a îndeplinit funcţia de consilier. Scriitorul Tudor Octavian o ştie pentru că, fiind la Teşcani în acea zi, s-a aflat în postura involuntară de martor ocular. Cu timpul, o vor povesti şi alţii, pentru că nu li se poate închide gura tuturor.

Trecutul poate fi ascuns, dar nu schimbat, şi tăgăduirile furioase ale dlui Pleşu sînt, la urma urmei, mai interesante chiar decît faimoasa întîlnire în sine. Cît despre fizicianul Horia-Roman Patapievici, a cărui apostrofare de acum doi ani m-a decis să scriu aceste rînduri, el şi-ar mîhni cu siguranţă foştii profesori dacă, din solidaritate de castă, ar stărui, în mod cu totul neştiinţific, să proclame inexistenţa unui fapt înregistrat de mai mulţi martori şi istorisit chiar de principalul actor.

(Articol publicat în “Ziua” - 28 august 2007)

Renegarea renegării

Pe 28 iulie 1991, într-o scrisoare adresată lui Alexandru Paleologu, Horia-Roman Patapievici scria: “Mă doare că tatăl meu s-a amestecat cu răul din jur pentru a mă creşte pe mine în belşug. Mă doare faptul că toate cărţile prin care eu am devenit altceva decît cei pe care îi dispreţuiesc au fost cumpărate cu bani cîştigaţi prin apostazia familiei mele. Ei s-au ticăloşit nu pentru a mă salva (asta a fost graţia lui Dumnezeu şi voinţa mea), ci pentru ca eu să fiu un ticălos şi mai mare, şi anume unul cu un somn liniştit.”

În 1996 Horia-Roman Patapievici considera că această mărturisire îşi păstrase actualitatea, de vreme ce o publica în volumul “Politice” (Ed. Humanitas). Sinceritatea privirii pe care o arunca asupra biografiei tatălui său îi cîştiga, atunci, admiraţia multora. Mai precis, a acelora care încă nu înţeleseseră că Patapievici, în cursa lui frenetică după funcţii, onoruri şi indemnizaţii, era gata să spună orice. Tînărul - pe atunci - autor îşi compunea personajul: amestec de erudiţie şi de moralitate. Din experienţa lui Paleologu, el învăţase utilitatea spovedaniei. Spovedanie parţială, totuşi, căci nu aflăm din ea cum se numea răul cu care se amestecase tatăl său, în ce consta apostazia. Iar dosarul lui nu l-a văzut nimeni.

Cîţiva ani mai tîrziu, Horia-Roman Patapievici nu mai avea, probabil, nimic de dovedit. Devenise un om public, o autoritate morală, un reper. Putea să-şi caute chipul în oglinda neagră a apostaziei pe care o condamnase la propriul lui tată. Sub titlul cu iz dinastic “Atac la familia Patapievici”, Robert Turcescu îl intervieva pe 2 octombrie 2002 (”Evenimentul zilei”). Trecînd peste tot ce scrisese el însuşi, revoltat de murdăria sufletească a celor care nu făcuseră decît să repete aceleaşi lucruri, Horia-Roman Patapievici decreta: “Memoria tatălui meu n-are a fi apărată pentru că nu este murdară.” O curăţase, în doar cinci ani, urcarea fiului pe piedestal.

Continuităţi îndoielnice

“O, ţară tristă şi plină de humor”, scria Bacovia cu insuportabilă luciditate despre locul unde a fost lăsat să trăiască în mizerie, pe cînd străveziul (numai la figurat) Minulescu era copleşit cu premii şi decoraţii.

La fel s-a întîmplat şi în deceniile roşii. Nemernicii şi impostorii se lăfăiau în “casele de creaţie” (în timp ce proprietarii aceloraşi case mucegăiau în puşcării sau în subsolurile în care îi aruncase “noua orînduire”). Literatura lor mizerabilă, retribuită exorbitant, se lăfăia în cărţi fără număr şi în paginile ziarelor; pictura şi sculptura lor hidoasă umplea galeriile, muzeele şi parcurile, cumpărată pe bani grei de secţiile culturale ale partidului; vocile lor grave recitau apăsat, în ritmul primelor substanţiale, poezii inepte de “slavă” şi “glorie” în faţa microfoanelor radiolui şi televiziunii.

În timpul ăsta, “ceilalţi” - adică aceia care, ştiindu-şi valoarea şi respectîndu-şi crezul, refuzaseră prosternarea - erau analizaţi, cenzuraţi, demascaţi, excluşi, iar viaţa lor nu mai însemna decît aşteptarea infernală a recunoaşterii, sau măcar a acceptării. Cînd se învredniceau să le admită existenţa, impostorii îi băteau pe umăr cu condescendenţă şi le susurau la ureche: “Momentul nu e de loc prielnic. Mai aşteaptă!…” Pentru unii, într-adevăr, momentul n-a fost niciodată prielnic. Pentru alţii, totdeauna.

Odată cu marea/mica schimbare din 1989 (o vorbă crudă, folosită într-o carte a lui Somerset Maugham, spune: “Cu cît se schimbă mai mult, cu atît rămîne acelaşi lucru”), impostorilor li s-a şters din biografie partea mizerabilă, au fost readuşi discret în atenţia publicului, s-a explicat că “nu avuseseră încotro” şi au sfîrşit prin a fi (din nou!) publicaţi sau expuşi pe banii statului. Pe lîngă ei a înflorit o nouă generaţie de impostori - copiii lor biologici sau doar spirituali -, noii tartori, care, ucenici destoinici, taie şi spînzură cu eficacitatea siniştrilor lor înaintaşi. Sterili şi pompoşi, ei binecuvîntează sau excomunică, aleargă după posturi, burse şi subvenţii, şi-şi manifestă frustrarea neîmplinirii privindu-i de sus - în continuare - pe “ceilalţi”.