Daniel Dăianu se codeşte, PNL insistă

Dl Daniel Dăianu a anunţat că e gata să se retragă de pe lista PNL pentru alegerile europene dacă se consideră că imaginea partidului ar putea avea de suferit din pricina fostei sale colaborări cu serviciul de spionaj comunist (DIE). O atitudine care, fără îndoială, îl onorează.

PNL, în schimb, care nu mai are cine ştie ce de pierdut, a decis să-l menţină pe Dl Dăianu pe listă. Fără să ia în calcul faptul că, în acest caz precis, nu e vorba despre despre relaţia dintre partid şi Dl Dăianu, ci despre cea dintre România şi partenerii ei europeni. Poate că Dlui Dăianu îi este cu adevărat neplăcut să-şi reamintească propriul trecut. Poate că el regretă angajamentul în cadrul Securităţii. Dar nu asta va emoţiona pe cineva la Bruxelles. Acolo nu se va vedea decît un lucru: că România, care nu e în stare să se cureţe de umbrele ei tulburi, îşi exportă foştii spioni în forurile internaţionale.

Prezenţa fostului spion KGB-ist Vladimir Putin la cîrmele Rusiei nu este o justificare - cu atît mai mult cu cît România nu-şi poate îngădui nepăsarea Rusiei faţă de opinia internaţională - şi n-ar trebui să devină un imbold. În viaţa publică românească s-au ilustrat destui post-securişti. De ce simţim oare nevoia să-i impunem şi străinătăţii?

Cum e mai bine!…

În ceasul al 12-lea, PNL şi-a definitivat lista de candidaţi pentru alegerile europene. Primul loc i-a fost oferit Dnei Renate Weber, al doilea Dlui Daniel Dăianu.

Dna Weber este, din 1998, preşedinte al Consiliului Naţional al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă din România. Este vorba despre proteica şi adeseori umbroasa fundaţie a celebrului George Soros, o structură care sprijină, între altele, proiectele de regionalizare (= dezmembrare) a statelor europene. Timp de un an (decembrie 2004 - decembrie 2005), Dna Weber a fost consiliera preşedintelui Băsescu, marele prieten al PNL.

Dl Dăianu a recunoscut el însuşi, în 1990, că a fost ofiţer de Securitate şi că şi-a pus talentele în slujba servicului de spionaj al lui Ceauşescu. Cu alte cuvinte, el a “luptat” - din convingere, pentru că nu l-a forţat nimeni să devină securist, nici spion - împotriva celor alături de care se va aşeza, mîine, în băncile Parlamentului European.

După cum se vede, o selecţie judicioasă pentru o listă care, după toate probabilităţile, va fi foarte scurtă.

Mult zgomot pentru nimic

Vreme de 16 ani, toată suflarea românească s-a dat de ceasul morţii în aşteptarea intrării în Europa. Acum, după ce “miracolul” s-a produs, putem costata cîteva lucruri interesante.

S-a vrut, înainte de toate, intrarea în Europa “ca să fim şi noi în rînd cu naţiunile civilizate”. N-am izbutit! După 1 ianuarie 2007, întreaga clasă politică românească şi-a dat poalele peste cap mai abitir decît în trecut, ceea ce, prin forţa lucrurilor, atrage asupra noastră priviri în care se amestecă îngrijoarea, uimirea şi chiar dezgustul noilor noştri parteneri. Cu drept cuvînt, de altfel, căci ceea ce se întîmplă pe malurile Dîmboviţei nu are echivalent în alte părţi.

S-a vrut, apoi, intrarea în Europa “ca să beneficiem şi noi de această mană financiară”. Nici aici n-am izbutit! Fondurile europene ne sînt, într-adevăr, alocate, dar nu ştim ce să facem cu ele, nu le cheltuim şi vom fi nevoiţi să le dăm înpoi. Nevoile României sînt imense, dar capacitatea clasei politice de a răspunde acestor nevoi - chiar cînd banii vin de la Bruxelles - este extrem de mică.

S-a vrut, în sfîrşit, intrarea în Europa “ca să ne consolidăm democraţia”. Cu alte cuvinte, contaminaţi definitiv de comunism, ne căutam “tătucul” din exterior care să facă ordine în haosul nostru. Dar n-am izbutit nici în încercarea asta! Alegerile europene, a căror perspectivă a agitat România peste o jumătate de an, nu mai interesează acum pe nimeni. Ele vor avea loc peste două luni, dar partidele n-au reuşit să-şi constituie listele de candidaţi, campania electorală e inexistentă, iar sondajele arată că o majoritate covîrşitoare de români au decis să nu se ducă la urne.

Iată pentru ce ne-am înflăcărat 16 ani, pentru ce am tremurat de emoţie şi am implorat ajutorul prietenilor din ce în ce mai puţin numeroşi. Ceea ce se întîmplă, după atîta zbatere, este un eşec al mentalităţii colective româneşti - dovadă că nu putem duce nimic la bun sfîrşit şi că, în fond, sîntem atinşi de sindromul tragic al neseriozităţii colective.

Euro-scumpirea pîinii

Vorbind despre iminenta scumpire a preţului pîinii, Guvernatorul Băncii Naţionale, domnul Mugur Isărescu, a afirmat “că nu doar seceta este de vină. Este un proces de aliniere la preţurile din UE. Nu poate pâinea să rămână de 4-5 ori mai ieftină decât în UE.”

În Uniunea Europeană bugetul mediu lunar pentru pîine al unei familii compuse din doi adulţi şi doi copii este de 45 euro. Ceea ce reprezintă, faţă de ultima perioadă de circulaţie a vechilor devize naţionale (2001), o scumpire de circa 50% în şase ani!

Momentul trecerii la euro a fost marcat de scumpiri masive, în special la bunurile de consum curent – Germania fiind ţara cea mai afectată de acest fenomen –, ceea ce s-a tradus imediat printr-o scădere generală a puterii de cumpărare. Potrivit dlui Isărescu, pîinea “nu poate să rămînă” mai ieftină decît în UE. Acelaşi raţionament va fi, desigur, aplicat tuturor preţurilor din România – şi aceasta în foarte scurt timp.

Situaţia creată în cele 13 ţări occidentale care au intrat în zona euro este interesantă şi merită să fie analizată într-un text aparte. Pentru că e bine să fim preveniţi în legătură cu “efectele colaterale” ale unei decizii dorite de majoritatea românilor, simbolic poate, dar în totală necunoştinţă de cauză.