Brandul anti-brand

S-au irosit, în ultima vreme, mulţi bani şi multă cerneală pentru găsirea unui “brand” care să definească sugestiv România în ochii lumii. Altfel spus, se caută o imagine de marcă, un simbol care să ne facă uşor de recunoscut, să ne diferenţieze, cum se întîmplă în cadrul unei campanii de marketing pentru un produs anume. Se pare însă că pentru a singulariza “produsul” România nu s-a găsit încă nici o idee potrivită.

La ce-ar putea servi acest “brand”, în slujba căruia s-au pus atît de multe mijloace? Funcţionînd ca o prezentare instantanee a României, el s-ar adresa, fireşte, celor care nu ne cunosc, adică străinilor. Şi nu oricăror străini - eschimoşilor, de pildă, sau papuaşilor puţin le pasă de existenţa noastră -, ci în special acelora care, sub o formă sau alta, dintr-un motiv sau altul, ar putea avea un interes faţă de România. Aici, însă, intervine un paradox: pentru ei, “brandul”, ca proiecţie a imaginii naţionale în cele patru zări, există deja! Pentru ei, “brandul” nu e nimic altceva decît primul zid de care se izbesc în încercarea de a intra în contact cu România: corpul nostru diplomatic. Membrii acestei ciudate confrerii reprezintă, în relaţiile cu oficialii străini sau cu muritorul de rînd din alte ţări, modul cel mai palpabil prin care România se proiectează pe sine însăşi în străinătate. O realitate mai degrabă neplăcută - şi un “brand” nu tocmai măgulitor - dată fiind calitatea majorităţii reprezentanţilor noştri.

Mi-a fost dat să cunosc diplomaţi ai altor ţări scăpate din “lagărul socialist” şi mărturisesc că m-au străbătut fiori de invidie cînd i-am comparat cu trimişii noştri peste hotare. Bănuiesc că în capitalele lor s-a înţeles şi s-a izbutit ceea ce nu se înţelege şi nu se izbuteşte la Bucureşti, şi anume că restructurarea unui Minister de Externe nu poate însemna o simplă rotire a cadrelor - în ciuda inegalabilei lor puteri de auto-regenerare, în ciuda tuturor şantajelor posibile şi-n ciuda poftei nestinse a anumitor “instituţii abilitate” de a controla diplomaţia ţării. Restructurare nu înseamnă în nici un caz mutarea unui funcţionar din capitala X, unde a eşuat lamentabil, în capitala Y, unde va eşua tot atît de lamentabil - în sensul că va da despre România o imagine la fel de ternă (în cel mai bun caz) sau la fel de mizerabilă (în multe alte cazuri). În ce priveşte Ministerul român al Afacerilor Externe, restructurarea ar însemna, în primul rînd, descotorisirea de incapabilii trecutului şi de parveniţii pe criterii obscure ai prezentului.

Cărui străin îi va mai păsa de “brandul” conceput în agenţiile de marketing de la Bucureşti după ce va fi intrat măcar o singură dată în localurile vetuste ale ambasadelor noastre, după ce îl va fi îngrozit hidoasa lor decoraţie interioară şi după ce va fi discutat într-o limbă rudimentară cu mulţi dintre cei care ne reprezintă? Îi va mai păsa oare de Brâncuşi, de Enescu sau de mănăstirile din Moldova după ce va fi încercat fără succes să obţină o informaţie fiabilă? Şi ce va povesti el altora în urma acestei insolite experienţe?

Avem, deci, un “brand” - oare chiar nu s-a gîndit nimeni la asta? -, numai că el funcţionează pe dos. Ne singularizează negativ. Ceea ce explică în mare parte de ce România a rămas una dintre cele mai izolate ţări din Europa şi una dintre cele mai puţin credibile. Un alt paradox, insuportabil, constă în faptul că această contra-performanţă permanentă este întreţinută cu bani grei, ca şi cum ne-am plăti singuri detractorii.

(Articol publicat în “Ziua” - 5 septembrie 2007)

Funcţii publice - mesaje secrete

Un scandal — încă unul! — agită spiritele româneşti. Mesaje particulare, şi chiar foarte particulare, ale unor înalţi funcţionari, schimbate prin internet, au fost interceptate, apoi dezvăluite şi disecate în spaţiul public. Drept răspuns, sau în loc de justificare, au fost invocate insistent frauda — a cărei realitate este, într-adevăr, incontestabilă — şi intruziunea în sanctuarul vieţii private. Asupra acestui al doilea punct se poate discuta, mai ales într-o ţară unde citirea corespondenţei şi ascultarea conversaţiilor au rămas o permanentă şi neliniştitoare posibilitate. Există oare o reală distincţie morală între indiscreţiile oficioase practicate de serviciile secrete în vederea unor posibile şantaje (acestora, teoretic, li se supune orice persoană în momentul cînd accede la funcţii publice) şi indiscreţiile comise de un particular transformat în procuror care se adresează, în chip de juriu, opiniei publice? Amîndouă sînt reprobabile. În primul caz, însă, merită subliniată anomalia acceptării implicite şi pasive de către victimele potenţiale, ceea ce dă, în al doilea caz, un accent derizoriu protestelor lor.

Oricine, desigur, are dreptul la respectul vieţii sale private. Dar, pe de altă parte, omul public — transformat, prin însăşi natura funcţiilor deţinute, în obiect al curiozităţilor de tot felul — are obligaţia de a se asigura că viaţa lui privată este inviolabilă. Apărîndu-se pe el însuşi, evitînd să creeze posibilitatea unor intruziuni de acest fel, el nu face altceva, la urma urmei, decît să-şi apere ţara. Faptul că fragmente din intimitatea unor înalţi funcţionari au putut fi exhibate sub privirea opiniei publice (probabil prin manevre tehnice rudimentare) trădează, din partea lor, o lipsă de prudenţă care, din punctul de vedere al intereselor statului, este nesfîrşit mai gravă decît indelicateţea celui ce le-a surprins şi publicat. Or, ar trebui să fie limpede că atunci cînd un funcţionar public — şi, cu precădere, un diplomat — se face vinovat de imprudenţă, el (sau ea) nu-şi mai merită nici titlul, nici funcţia. Iar încrederea care i s-a acordat îşi pierde şi sensul şi raţiunea de a fi. Folosirea unei banale adrese electronice, violabilă de oricine, pentru vehicularea unor mesaje sortite să rămînă confidenţiale este o greşeală puerilă, care, pe alte meleaguri, ar fi dus la întreruperea imediată a carierelor celor împricinaţi.

Această proză deplorabilă (remarc în treacăt, nu fără o oarecare tristeţe, stilul mediocru folosit de funcţionarii noştri superiori) a fost, cu siguranţă, captată, tradusă şi citită de mult în anumite birouri din cîteva capitale străine. Proasta reputaţie pe care ne-o facem astfel în lume, imaginea de vulnerabilitate a demnitarilor noştri — iată ce ar fi trebuit să ne tulbure în primul rînd, nu publicarea tristelor lor dialoguri în presa internă! Şi dacă, acolo unde a fost citită mai întîi, corespondenţa reprezentanţilor României a produs un legitim sentiment de stupoare, cauza nu este doar conţinutul ei, oscilînd între dubios şi ridicol, ci, în special, dezinvoltura cu care mesajele în cauză, transmise pe căi nesigure, s-au oferit privirilor celor interesaţi şi cît de cît abili.

Dincolo de considerentele morale, juridice sau deontologice pe care le sugerează, această afacere produce observatorului — în special străin — o neplăcută senzaţie de neseriozitate, de amatorism. Încă o dată, deci, am izbutit să nu-i dezamăgim pe cei ce ne pîndesc, gata să ne critice.

(Editorial publicat în “Ziua” - 28 iulie 2007)

Diplomaţia ca formă de eşec

“Diplomaţia română”… Din juxtapunerea incongruentă a acestor două cuvinte, sub pana unor comentatori păcătuind prin entuziasm, se naşte inevitabil o senzaţie de irealitate. Diplomaţia română nu există — nu mai există de 60 de ani. Din 1947, cînd Ana Pauker a preluat portofoliul Afacerilor Externe, relaţiile României cu lumea largă n-au mai însemnat decît exportul de mitocănie prin intermediul unei costisitoare reţele de securişti, peri-securişti şi post-securişti mediocri, pe care doar paşapoartele îi definesc drept diplomaţi. Aşa a fost sub regimul comunist, aşa a rămas după “marea schimbare” şi aşa va fi încă multă vreme.

Potrivit Constituţiei, în vîrful dărăpănatei piramide a “diplomaţiei române” stă însuşi Dl Băsescu. E drept că pe fostul căpitan de cursă lungă totul îl predispune pentru diplomaţie: vasta sa cultură istorică şi geo-politică, tactul desăvîrşit, proverbiala stăpînire de sine, cunoaşterea pe vîrfurile degetelor a tuturor ungherelor scenei internaţionale. Acestor înalte calităţi li se datoresc, fără nici o îndoială, strălucitele succese din ultimii doi ani şi jumătate: preşedintele nu e invitat aproape nicăieri, la Bucureşti nu mai vine nimeni, România este omisă în mai toate discuţiile internaţionale, faimoasa axă Bucureşti-Londra-Washington ne aduce atîtea avantaje încît nu mai prididim să ne bucurăm de ele, şi probabil, începînd de la toamnă, gazul rusesc ne va fi vîndut mai scump. Dl Băsescu a reuşit, aşa cum promisese, să scoată ţara din teribila “zonă gri”… pentru a o trece în zona uitării totale.

Sub preşedinte, dar ferită de privirile publice, se desfăşoară întinsa ramificaţie a ambasadelor. Oare ce însemnă azi o ambasadă a României? În primul rînd, o fortăreaţă. În al doilea rînd, un loc în care, prin definiţie, nu se întîmplă niciodată nimic semnificativ. În al treilea rînd — dar nu cel mai puţin important —, un fel de bazar în care înfloreşte un comerţ asiduu cu ţigări, whisky, benzină detaxată şi diverse obiecte electro-casnice. Plecarea “la post” nu are, din punct de vedere socio-psihologic, decît un singur echivalent: constituirea zestrei înainte de nuntă. “Diplomatul” român nu îşi preia misiunea însufleţit de ideea că-şi va servi ţara, ci nerăbdător să vadă cu ce se va întoarce după cei patru ani de semi-vacanţă petrecuţi în străinătate. În recepţiile din marile şi micile capitale, “ambasadorul” român poate fi imediat recunoscut: el e cel mai prost îmbrăcat, el se exprimă cel mai greoi în limbile pe care declară că le stăpîneşte la perfecţie, el e cel pe care nu-l cunoaşte aproape nimeni şi căruia nimeni nu are nimic să-i spună — ceea ce, totuşi, e un avantaj, pentru că, de cele mai multe ori, n-ar şti ce să răspundă.

Astfel ne prezentăm lumii de 60 de ani. Ne sufocă orgoliul şi complexele, dar nu izbutim să înţelegem că dacă, încet-încet, ne părăsesc pînă şi cei care se arătau dispuşi să ne fie prieteni, e numai pentru că sîntem incapabili să reînvăţăm ce înseamnă diplomaţia. Relaţiile internaţionale ale unei ţări sînt fie o structură coerentă, concepută să dureze în timp, fie o simplă bîiguială sterilă. N-am învăţat nici că ambasada e o vitrină: dacă expunem în ea doar ce-am găsit dereticînd prin fundul sertarelor nu avem dreptul să ne plîngem că ne lipsesc clienţii. În sfîrşit, refuzăm să învăţăm că ambasdorul trebuie să fie un actor care joacă rolul unui comis-voiajor: prin fiecare gest al lui, cu fiecare cuvînt, în toată existenţa lui socială, el trebuie să vîndă singurul lucru pe care îl are de vîndut: România.

Aceste elementare adevăruri nu ne interesează. Preferăm să rămînem în tradiţia ultimelor şase decenii. O dovedesc ultimele numiri pentru posturile de ambasadori ai României.

(Articol publicat în “Ziua” - 6 iulie 2007)