Preşedintele (din păcate!) şi presa

Tocmai am citi aici povestea vizitei la Sulina a preşedintelui Traian Băsescu, prietenul intelectualilor rafinaţi de la Dîmboviţa. Şi am văzut şi scurta scenă în cursul căreia domnul preşedinte o “pune la punct” pe jurnalista de la Antena 3, “fata asta cu microfonul” care e “mai rea decît aia de la fosta Securitate”.

Ceea ce am citit e incredibil, ceea ce am văzut e incredibil – şi totuşi toate se întîmplă în România de azi, condusă spre culmile democraţiei de către cîrmaciul care le ştie pe toate, dar nu mai suportă nimic. Dacă s-ar fi petrecut într-o ţară firească, scenele de la Sulina ar fi dezlănţuit un scandal enorm care nu s-ar fi potolit nici după şase luni.

Către sfîrşitul lui 1990, un prieten francez care făcuse o bruscă pasiune pentru România mi-a pus o întrebare extrem de incomodă, cu atît mai mult cu cît n-am putut să- răspund: “Bine, în România justiţia nu funcţionează şi foştii satrapi trăiesc liniştiţi în casele naţionalizate şi cu pensii plătite de contribuabili. Dar de ce nu am asistat măcar la o răzbunare personală, măcar la o pereche de palme administrată în public vreunui fost securist sau vreunui fost colaborator al lui Ceauşescu?”

Reiau întrebarea lui de atunci – rămasă pînă azi fără răspuns – şi o adaptez vremurilor noi: de ce nu s-a găsit nimeni care să-i tragă o pereche de palme sinistrului mîrlan care conduce România? De ce i se permite acestui individ să creadă că poate face orice şi spune orice? Şi, la urma urmei, doamnelor, domnişoarelor, domnilor jurnalişti, de ce-i îngăduiţi să vă tutuiască? Ce ascendenţă îi recunoaşteţi cînd îl lăsaţi să vă spună tu? Ce credeţi că s-ar întîmpla dacă i-aţi răspunde tutuindu-l la rîndul dumneavoastră? Sau măcar spunîndu-i: “Nu vă permit să mă tutuiţi!” Nu cred că vi s-ar tăia capul. Iar al lui poate s-ar mai răcori, măcar pentru o secundă.