PNL – legămîntul prin timp

Un cititor arţăgos, al cărui comentariu a trecut fără nici o ezitare la lada de gunoi, a început prin a mă înjura şi a sfîrşit prin a mă întreba de ce mă amestec în treburile Partidului Naţional Liberal şi cine sînt eu pentru a da sfaturi. Asta mă îndeamnă să scriu un text care nu are nici o legătură cu intenţiile aflate la originea acestui spaţiu.

Cine sînt nu are nici o importanţă, în măsura în care, dacă o face în termeni decenţi, oricine îşi poate arăta interesul pentru o formaţiune politică sau pentru un om public. Şi nu cred să fi depăşit vreodată limitele decenţei, chiar dacă ceea ce scriu poate deranja sau chiar înfuria pe unii cititori.

Pe de altă parte, nu mă amestec în treburile nici unui partid (nu am cum s-o fac, de altfel), iar a-şi spune părerea nu înseamnă a da sfaturi.

Sînt legat de Partidul Naţional Liberal prin patru generaţii de înaintaşi ai mei. Primul dintre ei, paşoptistul Constantin Djuvara, răs-străbunicul meu, s-a numărat, alături de fraţii Brătianu şi de C. A. Rosetti, printre întemeietorii acetui partid – al doilea din Europa, după cel din Marea Britanie – şi era deputat liberal în Parlamentul care, în 1877, a proclamat independenţa României. Ultimul, bunicul meu, Radu Portocală, fost primar al Brăilei, deputat, senator şi ministru liberal, a fost omorît la Sighet (nu a murit nici de boală, nici de bătrîneţe – a fost bătut pînă la moarte, la vîrsta de 63 de ani). Tatăl meu, ca fiu de fost demnitar liberal, a săpat Canalul, vreme de doi ani, numai în ture de noapte (acelaşi sinistru Canal pe care l-a cîntat A. E. Baconsky în poezia “După două mii de ani”).

Toate acestea nu-mi dau, fireşte, nici un drept (decît, poate, acela de a ma considera mai aproape de PNL decît dl Petre Roman). Dar toate acestea îmi crează obligaţia de a mă îngrijora atunci cînd Partidul Naţional Liberal se află, din nou, în pericol.