Dl Duda şi preşedinţia originală

Dl Radu Duda îşi continuă cu seninătate campania electorală, împărţindu-şi timpul între emisiuni de televiziune şi plimbări prin ţară care, dacă judecăm după fotografiile publicate pe internet, nu stîrnesc prea mult entuziasm.

Singura noutate, în fond, e că dl Duda, neputînd să recite la nesfîrşit acelaşi text, a început să improvizeze, exerciţiu care nu-i convine cîtuşi de puţin. În afară de formulări absurde (“preşedintele are acte de reprezentare”, “hotărîrea noastră de a face acest pas a fost aceea că am fost convişi”, etc.), dl Duda face din ce în ce mai des dovada unei dramatice lipse de idei. El încearcă să se prezinte sub trăsăturile cavalerului mîntuitor, dar e riguros incapabil să explice pe ce cale şi sub ce formă va veni mîntuirea.

Politica îi repugnă, economia nu-l interesează – dacă analizăm spusele dlui Duda, înţelegem că el vede preşedinţia ca pe o instituţie pur reprezentativă. Însă, ca să se ajungă la o astfel de situaţie, ar trebui modificată Constituţia şi impusă republica parlamentară. Dl Duda nu evocă, totuşi, o astfel de posibilitate, ceea ce mă face să mă întreb dacă el ştie cu adevărat la ce foloseşte funcţia pe care speră să o obţină.

Un singur lucru pare a fi, în sfîrşit, limpezit: “Gestul meu de a candida pune în afara scopurilor mele restaurarea monarhiei.” Trec peste construcţia încă o dată incorectă, pentru a sublinia precizarea: “Ar fi nedem să încerc o restaurare.” Monarhiştii vor aprecia cum se cuvine!… Refuz să-mi închipui în ce stare de spirit trăieşte Regele aceste momente penibile.

P.S. Mi s-a reproşat că, scriind despre dl Duda, nu folosesc “titlul care i se cuvine”. Cred că acest punct cere o lămurire. Republica de la Weimar (1919-1933) a abolit încă de la începuturile sale titlurile nobiliare în Germania. Ele mai sînt folosite, în cazurile în care pre-existau, ca un semn de curtoazie. În nici un caz, însă, ele nu mai pot fi acordate. De altfel, a mai fost oare înnobilată o singură persoană în Germania după primul război mondial? Nu! Au fost, e drept, vîndute şi cumpărate titluri, dar dreptul nobiliar nu recunoaşte astfel de tranzacţii. Pe de altă parte, în România, regii n-au avut niciodată dreptul să acorde titluri nobiliare şi nici n-au făcut-o vreodată. Asadar, dl Duda nu e, acum, nici mai “prinţ”, nici mai “al României” decît era în ziua cînd s-a născut.

Marea presa ma pune la punct

Ca urmare a textului precedent, primesc (în afară de cele două comentarii semnate “justitiarul”) următorul e-mail:

NU ESTE VORBA DESPRE DVS, RADU PORTOCALA AL NOSTRU ARE 38 DE ANI, E DIN CLUJ , ESTE CARICATURIST SI NUMELE LUI COMPLET ESTE RADU MIRCEA PORTOCALA. ACUM SE AFLA LA STUDII IN FRANTA. CA VA PLACE SAU NU ZIARUL NOSTRU CHIAR NU NE INTERESEAZA, PENTRU NOI NU INSEMNATI ABSOLUT NIMIC. ATI INTELES IDEEA. SPER! MAI MULTA MODESTIE DIN PARTEA DVS NU AR SRICA IMAGINII PE CARE PRETINDETI CA O AVETI. O SINGURA POSTARE PE UN BLOG OARECAE – PE CARE SE PARE CA IL ADMINISTRATI – IN CARE SA FIE ADUS IN “DISCUTIE” ZIARUL NOSTRU SE VA LASA CU UN SCANDAL PE CARE ORICAT DE PORTOCALA CREDETI CA SUNTETI, NU VA VA DA BINE LA IMAGINE. SPER CA ATI “PRINS” IDEEA…
IN REST, SANATATE VA DORESC!
Simona Fica
red-sef EXPLOZIV-NEWS

Nu comentez, nu e nimic de comentat (şi, de altfel, citind o astfel de elegantă “corespondenţă”, ajung să-mi spun că nu mai e nici măcar nimic de sperat).

Apucături dîmboviţene

Descopăr întîmplător un site (exploziv-news) despre a cărui existenţă nu auzisem pînă azi. Mă uit la titlurile cîtorva articole, simt că nu mă atrag – ba chiar dimpotrivă – şi, înainte să părăsesc adresa, decid să arunc o privire asupra rubricii “Redacţia”. Parcurg lista de nume, recunoscînd doar unul, şi, ajuns în josul rubricii “Editorialişti”, aflu…

 

 

…că această publicaţie necunoscută mie şi-a permis să mă facă membru al redacţiei fără să-mi ceară permisiunea (pe care nu aş fi dat-o) şi fără măcar să mă anunţe. Lipsă de civilizaţie? Balcanism de mîna a doua? În fond, nu-mi pasă care sînt motivaţiile acestei echipe. Îi cer însă, pe această cale, să-mi şteargă imediat numele de pe lista colaboratorilor săi. Înainte să cer prin justiţie plata unui salariu!

P.S. În aceeaşi ordine de idei:

- O persoană care semneaza “Radu Portocală” se manifestă pe diverse forumuri ale unor ziare bucureştene, publicînd comentarii care sînt contrarii opiniilor mele sau insultînd oameni politici pe care, în ce mă priveşte, nu am nici un motiv să-i insult. În ciuda mesajelor repetate pe care le-am trimis redacţiilor în cauză, nu am primit nicu un răspuns şi nu s-a făcut nimic pentru eliminarea acestei confuzii stînjenitoare.

- Mi-am găsit de curînd numele pus în josul unor petiţii colective pe care nu le citisem şi despre existenţa cărora nici măcar nu ştiam. Pentru a pune capăt acestor abuzuri voi reacţiona de acum înainte adresîndu-mă justiţiei.

Despre arbitrii morali…

Găsesc din întîmplare un vechi interviu luat dlui Andrei Pleşu de către Andrei Cornea pentru revista “22″ (13-19 aprilie 1994). Cred că merită readuse în memorie două pasaje care arată în ce măsură timpul (şi nu numai!) poate schimba şi oamenii şi opiniile lor.

“Aş mai aminti şi pe dl Mircea Mihăieş, specialistul în proastă dispoziţie de la «România Literară», care în numele unei autorităţi politice şi morale încă nedovedite, întreţine o rubrică monotonă «de opoziţie», pe care o simt inautentică: e intransigenţa vitejilor «de după război», care vor să se acrediteze în lumea bună.”

Dl Mihăieş nu s-a schimbat nici în ce priveşte proasta dispoziţie cronică, nici în ce priveşte monotonia. Între timp însă, dl Pleşu a acceptat să-i fie coleg la ICR, iar dna Pleşu să-i fie subordonată.

“Desptre tristul grup de bezmetici de la «Cuvântul» (mai există?), care au publicat o colecţie de insanităţi sub titlul «Cazul Pleşu», nu mai vorbesc…”

Şi iată că Ioan Buduca, pe atunci redactor-şef al tristului grup de bezmetici, a uitat în asemenea măsură vechea insultă încît anul trecut a sărit ca ars să-l apere pe dl Pleşu împotriva mea, agresorul mitoman. Se vede treaba că bursele (sau perspectiva lor) au darul să şteargă memoriile…

Nedemnii văzuţi prin lentilă

Dl Horia-Roman Patapievici a grăit!

“El [Traian Băsescu] a vorbit, a arătat cu degetul şi a ameninţat. Sunt aceste lucruri suficiente ca să explice o asemenea mobilizare de ură împotriva sa? Evident, nu. Pentru cei care s-au coalizat împotriva sa e foarte important ca în locul său să se afle un om de-al lor. De ce e atât de important? Ca de obicei, plutim în incertitudine. Numai cine cunoaşte aranjamentele din culise poate evalua în mod corect care e miza şi de ce e atât de important ca Traian Băsescu să fie înlăturat. Singurul fapt cert este că toţi cei care îl vor ieşit din joc sunt ei înşişi nedemni să ia parte la joc.”

Dacă scrisul meu ar avea cea mai mică însemnătate, dacă aş putea să aspir măcar la o umilă supravieţuire undeva, la marginea umbrei pe care dl Patapievici o aşterne cu nobilă generozitate pe faţa pămîntului, mi-aş îngădui să-i sugerez să-şi reformuleze ultima frază. Pentru că el, de fapt, vrea să ne spună că toţi cei care vor vota împotriva lui Băsescu sînt nedemni să voteze. Iată cum trebuie citiă luminoasa idee a marelui democrat.

Cred, pe de altă parte, că a venit vremea să facem o propunere care, între alţii, l-ar putea satisface pe dl Patapievici: anihilarea tuturor celor care nu-l iubesc pe dl Băsescu, a tuturor celor care îşi permit să-l contrazică sau (o! monstruozitate) să-l critice, a tuturor celor care îndrăznesc sau ar putea întrăzni vreodată să-i fie contracandidaţi, fie şi la jocul de table. Să propunem, totodată, ridicarea definitivă a dreptului de vot tuturor celor care, printr-un miros fetid sau o privire chiondorîşă, se denunţă a nu fi alegători ai dlui Băsescu.

P.S. Mă gîndesc uneori că dl Patapievici ar fi fericit şi şi-ar trăi în sfîrşit împlinirea spirituală dacă s-ar afla, vreme de 20 de ani, pe o insulă pustie, cu Traian Băsescu drept singur companion. Sau, poate, mă înşel. Poate ar fi pedeapsa pe care ar merita-o.
PP.S. Mulţumesc Doamnei Roxana Iordache, pe al cărei blog am găsit extrasul din gîndirea eminamente pluralistă a lui Horia-Roman Patapievici.

Scrisoare candidatului liberal la preşedinţia ţării (II)

De 20 de ani, România trăieşte într-un paradox care o blocheaza si o subrezeşte: obsedată de trecut, ea nu-şi cunoaşte trecutul.

Spectacolul ieftin al condamnării comunismului n-a avut nici o urmare. Transferul incomplet şi haotic al arhivelor Securităţii către CNSAS n-a dus la nici o dezvăluire. Nimeni nu s-a ocupat încă de fosta Miliţie, instrument brutal de represiune jucînd rolul de intermediar al Securităţii. Nu s-au deschis decît prea puţine anchete şi nu s-a pronunţat nici un verdict.

Comunismul n-a fost o abstracţie, un dezagrement imaterial şi insesizabil. Comunismul a fost o masă de oameni care au făcut rău altor oameni, cu bună ştiinţă, programat. Ce ştim despre aceşti răufăcători, despre sinsitrele lor activităţi, despre instituţiile care-i adăposteau? Mult prea puţin! Cîte biografii reale, netrunchiate au fost date în vileag? Mult prea puţine! Ei au trecut prin perdeaua de fum a lui 89, şi-au potrivit măşti surîzătoare peste chipurile schimonosite şi au invadat România care se credea înnoită.

Milionari, politicieni, consilieri de taină, trăgători de sfori, ziarişti, mentori spirituali, răufăcătorii de ieri sau copiii lor educaţi să le succeadă sînt peste tot. Faimoasa şcoală “Ştefan Gheorghiu”, uzina de cadre a partidului comunist, alimentează şi azi viaţa publică a României cu “personalităţi” neo-democrate, experţi ai duplicităţii profitabile. Le rîndul ei, şcoala de Securitate de la Băneasa îşi trimite, peste timp, gunoaiele umane pe scena politică.

O ţară în care nu poţi să ştii cine e cu adevărat cel căruia îi dai mîna este o ţară înspăimîntătoare care nu trăieşte, ci supravieţuieşte. Pentru a fi readusă la viaţă, România are nevoie de adevăr. Ea are nevoie să ştie cine sînt cei care o conduc – în plină lumină sau din umbră. Şi, tot atît de mult, are nevoie să fie descotorosită de fosilele mizerabile ale trecutului. Nu au existat activişti buni, nici securişti buni, nici spioni buni. Cu toţii au aderat, în deplină cunoştinţă de cauză, la un proiect monstruos care a sufocat o ţară întreagă. România se poate lipsi de ei, cu atît mai mult cu cît are cu cine să-i înlocuiască. Iar pentru asta nu trebuie decît un singur lucru: să încetăm să ne mai temem de ameninţările care mocnesc în ungherele întunecate ale societăţii.

Desprinderea de “răul cel mic”

După alegerile din mai 1990, al căror rezultat previzibil nu trebuie interpretat decît prin prisma şocului emoţional indus de evenimentele din decembrie 1989, românii s-au aflat sistematic în situaţia de a alege între un rău mai mare şi unul mai mic. Turul al doilea al prezidenţialelor din 2000 este ilustrarea paroxistică a acestei situaţii. În 2004, Traian Băsescu, împrejurul căruia nu se construise încă un cult al personalităţii, a fost perceput de mulţi alegători drept un rău mai mic decît Adrian Năstase.

Alegerile prezidenţiale de acest an oferă românilor, pentru prima oară în istoria recentă a ţării, posibilitatea de a se elibera de această dilemă nefastă. Partidul Naţional Liberal va prezenta un candidat a cărui notabilă calitate este aceea de a nu putea fi considerat drept un rău mai mic.

Crin Antonescu nu are un trecut tulbure, iar angajamentul lui liberal, după 1990, a fost scutit de fluctuaţii sau paranteze. În afară de stupidele remarci privind cele două repetenţii din vremea studenţiei, nici cei mai fanatici adepţi ai lui Traian Băsescu nu au găsit ce să-i reproşeze.

Fireşte, între actualul locatar de la Cotroceni şi Mircea Geoană, acesta din urmă va apărea unora ca un rău mai mic. Dacă lupta s-ar da numai între ei, alegătorii ar rămîne în modelul pe care l-am suportat 20 de ani. Prezenţa lui Crin Antonescu pe lista candidaţilor anihilează acest model. El nu reprezintă compromisul jenant pe care îl acceptăm cu o strîngere de inimă pentru a scăpa de răul mai mare.

Iată de ce, pe de o parte, cred că alegerile prezidenţiale din 2009 sînt o salutară noutate în viaţa publică românească şi, pe de altă parte, sper că opţiunea “răul cel mai mic” se va şterge pentru totdeauna din memoria politică a românilor.

Stigmatul repetenţiei

Povestea celor două repetenţii ale dlui Crin Antonescu în timpul studenţiei a fost scrisă şi răs-scrisă, de fiecare dată pe tonul acuzator folosit îndeobşte pentru a desemna cine ştie ce abjecţie. Autorii acestori puneri la stîlpul infamiei sînt, în general, admiratorii preşedintelui Traian Băsescu.

După cîte ştiu, dl Antonescu nu postulează nici pentru un post de cercetător la vreun institut de istorie, nici pentru unul de profesor universitar, nici pentru un fotoliu de academician. În contextul actual, a acuza un om politic, a-l denigra pentru că, student fiind, acum mai mult de 25 de ani, a rămas repetent, e un demers de o perfectă absurditate.

În timpul campaniei din 2004, dl Băsescu a declarat senin că pe vapor n-avea timp de citit – ceea ce echivalează cu mărturisirea unei complete ignoranţe, pe care, de altfel, o dovedeşte zi după zi -, fără ca acest lucru să-i tulbure pe admiratorii lui. Rostirea agramată a preşedintelui, presărată cu mîrlănii de tot felul nu le zgîrie timpanele. Traficul de bluejeans pe care el însuşi l-a recunoscut (şi care probabil se extindea şi la alte produse) nu le dă frisoane morale. “Camioanele de note informative” despre care, tot în 2004, a vorbit ca despre nişte biete bagatele, nu contează pentru ei. Catastrofele pe care le-a provocat ca marinar nu-i fac să se îndoiască de admirabilele lui virtuţi politice.

Dl Antonescu, în schimb, deşi a rămas repetent, nu pare a fi mutilat spiritul elevilor săi, nu a dat foc şcolii în care preda, vorbeşte normal şi articulat. În plus, prin forţa lucrurilor, are o cultură mai întinsă decît dl Băsescu. Totuşi, se sugerează, pe dl Antonescu ar trebui să-l privim cu prudenţă, cu circumspecţie chiar. Sigur, repetenţiile nu-i pot tăia calea către preşedinţie, dar ele dovedesc că el ar fi un preşedinte îndoielnic.

Poate că ar trebui ca observatorii critici să scormonească în arhivele Miliţiei şi să vadă dacă nu cumva dl Antonescu a avut vreodata inspiraţia nefericită să traverseze pe roşu o stradă pustie. Înarmaţi cu un astfel de document, ei i-ar putea veni de hac pentru totdeauna, transformîndu-l într-un fel de paria, tocmai bun de închis într-o leprozerie.