Consilierul

Aş vrea să-mi spună cineva că presa minte, sau că nu mai ştiu să citesc, sau pur şi simplu că am visat – orice care ar putea să anuleze senzaţia de gol amar care s-a aşezat în mine după ce am aflat că Petre Roman a devenit consilierul politic şi strategul lui Crin Antonescu.

Omul a cărui familie a contribuit la distrugerea vechiului Partid Naţional Liberal şi la moartea membrilor săi de frunte; omul care a fost un privilegiat al regimului comunist; omul care s-a aflat la un pas de înrudirea cu clanul Ceauşescu; omul în care s-a avut destulă încredere pentru a fi cooptat ca actor de prim rang în mascarada din decembrie 1989; omul care a participat la omorîrea cuplului Ceauşescu; omul care i s-a subordonat fără să crîcnească lui Ion Iliescu, pînă cînd a fost data afară pe uşa din dos; omul care a condus guvernul mineriadei din iunie 1990; omul care l-a reactivat pe spionul Mihai Caraman, provocînd indignarea Occidentului; omul pe care fostul său adjunct, Adrian Vilău, l-a acuzat în public că a lucrat pentru o putere străină; omul care a minţit de cîte ori a avut ocazia să mintă; omul care, în politică, a ratat totul; omul căruia Traian Băsescu i-a luat partidul dintre mîini cu incredibilă uşurinţă, ceea ce i-a creat probabil aura de cunoscător al preşedintelui; omul pe care nu l-a mai ales nimeni, nicăieri, de ani şi ani; omul care n-a fost în stare să aibă o strategie pentru el însuşi a devenit strategul candidatului liberal la preşedinţia republicii.

Cînd voia să numească un general, Napoleon lua despre el toate informaţiile posibile: carieră militară, capacitatea de a comanda, capacitatea de a se înţelege cu inferiorii, inteligenţă, cultură, etc. Dacă toate acestea răspundeau aşteptărilor lui, punea o ultimă întrebare, decisivă: e norocos sau nu? Petre Roman nu numai că nu are calităţile şi nici parcursul care să-l recomande ca strateg liberal, dar, în plus, el pare să nu aibă nici noroc. După cum nici PNL nu a avut noroc în ziua în care acest personaj al trecutului i-a fost impus ca om de viitor.

Fantasma independenţei

În 72 de ore, nici dudofilii cei mai convinşi n-au emis vreun elogiu la adresa planului pe 30 de ani (în realitate 27, după cum semnalam vineri) al dlui Radu Duda. Deduc, logic, că nici măcar ei nu i-au găsit vreo calitate.

Totuşi, campania continuă. Ceva bun, ceva care să-l singularizeze pe candidatul lor favorit trebuia spus. A fost regăsită şi repusă pe tapet tema independenţei dlui Duda şi a completei sale neutralităţi politice.

Încerc în zadar să găsesc în istoria recentă a ţărilor despre care ştiu cîte ceva un singur exemplu de preşedinte apolitic şi independent. În zadar. Nici măcar în echilibrata Elveţie preşedintele nu este apolitic. De altfel, am mai scris acum cîteva zile că nu cred în posibilitatea ca o fiinţă umană trăind în societate să fie apolitică. Un om care gîndeşte şi simte nu poate fi apolitic. Regele era oare apolitic? Nu. Era, prin forţa lucrurilor, echidistant. Ceea ce e cu totul altceva.

Nici independenţa cuiva care acţionează în spaţiul public nu e mai credibilă, mai posibilă. Orice om public e dependent de cei care l-au instalat în funcţia pe care o ocupă şi – mult mai grav – de cei care-l pot demite. În cazul României, preşedintele, fie el şi dl Duda, este supus capriciilor Parlamentului, care-l poate suspenda şi revoca. Preşedintele numeşte echipa guvernamentală în urma alegerilor legislative, dar şi în urma negocierilor cu diversele formaţiuni politice. Aceste negocieri reprezintă una dintre limitele independenţei preşedintelui (evident, dacă acesta din urmă nu a decis cumva să se lanseze într-o carieră de dictator). Preşedintele depinde, vrînd-nevrînd, de partidele politice care-i pot sabota activitatea. Supus testului alegerilor, preşedintele este dependent de capriciile masei electorale, de calitatea competitorilor săi, de simpatia sau antipatia pe care i-o arată presa, de acţiunea guvernamentală, care, dacă este proastă, îi diminuează şansele de a fi reales.

Pe scurt, preşedintele nu trăieşte într-o etuvă sterilă, ci acţionează în centrul unei vaste reţele de interconexiuni politice, sub presiunea partidelor, pe de o parte, şi a opiniei publice, pe de altă parte. El este parte a sistemului şi, orice ar face, nu-l poate transcende.

Preşedintele – şi asta oriunde în lume – nu numai că nu poate fi independent: el nu este nici măcar liber.

În cazul dlui Duda, un element suplimentar anulează de la bun început teza posibilei sale independenţe. De cînd s-a însurat, el a subzistat mai degrabă pe banii Familiei Regale. Or, aceşti bani, după cum se ştie, vin de la diverşi sponsori. Trebuie o mare doză de naivitate ca să se creadă că, în lumea de şacali în care trăim, pe aceşti sponsori i-au animat doar înalte porniri de generozitate dezinteresată. Sub o formă sau alta, în cazul în care dl Duda ar ajunge la conducerea statului, ei s-ar grăbi, în mod cît se poate de firesc, să-şi pretindă dividendele. Ceea ce, nu-i aşa?, i-ar pune pe dudofili într-o situaţie extrem de neplăcută.

Coroana prezidenţială

Cu ce drept este aşezată Coroana Regală a României deasupra monogramei megalomane a acestui personaj care riscă să tîrîie România într-o funestă aventură?

Oare nu mai există istorici, nici jurişti care să explice opiniei publice în ce vastă şi ridicolă uzurpare sîntem atraşi?

 

P.S. Constat că nici unul dintre dudofili nu şi-a exprimat încă extazul faţă de măreţului “proiect” pe 30 de ani al dlui Duda. În faţa vidului ideatic al candidatului ideal – cel care va salva România cu o enciclopedie! -, apologeţii au ales o tăcere discretă. De ce n-a scris nimeni că ne aflăm în faţa unui text genial? De ce toţi se mulţumesc să-i înjure pe cei care l-au judecat la justa lui ne-valoare?

Vedenii pe termen lung

Dl Radu Duda a lansat azi textul intitulat “România – O viziune pe 30 de ani”. Construcţie banală, simplistă, pe alocuri rizibilă (“Regele Carol I a lăsat României calea ferată. Noi vrem să lăsam României o enciclopedie cuprinzătoare.”), această broşură are măcar meritul de a răspunde la o întrebare pe care mi-o puneam zilele trecute. De ce 30 de ani? Pentru că dl Duda intenţionează în mod limpede să conducă România, sub o formă sau alta, timp de trei decenii! Altminteri, nu şi-ar propune să facă şi să dreagă pînă în 2037.

Notez că dl Duda face parte din acea categorie rară de persoane capabile să facă planuri şi pentru trecut! Capitolul “Primii zece ani” se referă la perioada 2007-2017, ceea ce e curios dacă ne gîndim că mandatul la care aspiră începe în ianuarie 2010. S-o fi prezentat dl Duda la vreo alegere acum doi ani şi o fi uitat, acum, să-şi pună la zi materialul publicitar? Sau o fi vorba despre vreo “scăpare” semnificativă pentru seriozitatea demersului?

Broşura se deschide cu un mesaj al Regelui Mihai, al cărui ultimă frază are o tristă conotaţie de testament: “Pun această răspundere în mîinile Principesei Margareta şi a Principelui Radu, cu speranţa că vor putea să o ducă la bun sfîrşit.”

Ceea ce urmează e destul de ciudat. Un prim capitol este consacrat elogierii acţiunii monarhiei româneşti – ceea ce este perfect justificat istoric, dar nu are nici un sens într-o campanie premergătoare alegerii preşedintelui republicii. Urmează un al doilea capitol, compus din consideraţii morale de ordin general, care se încheie cu constatarea optimistă: “Astăzi, două treimi dintre români consideră că Familia Regală trebuie să se implice şi mai mult în dezvoltarea şi democratizarea României.”

Ajungem, în sfîrşit, la “proiectul” propriu-zis. În afară de necesitatea dezvoltării reţelei de autostrăzi şi a turismului (ceea ce constituie “noutatea” pe care şi-au propus-o toţi guvernanţii în ultimii 20 de ani), descoperim triste banalităţi de genul: “Iniţiativa privată este un motor al dezvoltării, prin intermediul întreprinderilor mici şi mijlocii.” Era oare nevoie de dl Duda ca să aflăm asta? Ni se mai spune că va fi organizat un “Turneu al prieteniei” (reminiscenţă utecistă, fără îndoială) în Statele Unite; că Familia Regală a fost şi va fi o punte între românii din ţară şi cei din străinătate; că se vor organiza centre de documentare şi informare în străinătate, unde se vor recita poezii şi se va cînta muzică de cameră; că se vor edita cărţi despre relaţiile dintre România şi diverse alte state; că se va continua tradiţia comunistă de colaborare universitară şi industrială cu lumea a treia.

Astfel va înflori România între 2007 şi 2017 – căci, să nu uităm, viziunea de viitor a dlui Duda începe acum doi ani!

Între 2017 şi 2037 ne aşteaptă perioada de extaz a marilor împliniri. “Fundaţia Principesa Margareta a României” va deveni una dintre cele mai importante instituţii ale statului şi va înregistra succese pe care încă nu le putem bănui; se vor reînfiinţa “Fundaţiile Regale Române” (al căror preşedinte va fi, fără îndoială, dl Horia-Roman Patapievici); oamenii de afaceri vor deveni “generoşi cu instituţiile care i-au format” (problema e că România e plină de oameni de afeceri pe care i-a format o instituţie care nu mai există – cel puţin teoretic…); va fi încurajată “o cultură a civilizaţiei”; vom colabora cu Biserica; vom trăi ecologic şi vom rezolva problemele “legate de îmbătrînirea populaţiei”. În rest, la cererea dlui Duda, vom deveni cinstiţi, generoşi, altruişti, demni, toleranţi, responsabili.

Zilele trecute, amintind modul în care dl Duda defineşte societatea, l-am comparat cu corporatismul mussolinian. Citind proiectul care ne-a fost prezentat azi, nu pot să nu mă refer la aceeaşi sursă de inspiraţie.

În fond, dl Duda nu ne anunţă, prin acest text, decît un singur lucru: că vrea să stea cel puţin 30 de ani la cîrma României. El nu evocă nici o singură dată funcţia prezidenţială (care i-ar limita ambiţiile la 10 ani), dar, în schimb face nenumărate referiri la Familia Regala şi la monarhie. Dacă punem împreună aceste constatări, singura concluzie posibilă este aceea că, în realitate, dl Duda urmăreşte restaurarea monarhiei. Poate doar aşa se explică fraza următoare: “Indiferent de cine [corect ar fi fost: indiferent cine] exercită puterea de şef al Statului, Casa Regală continuă să reprezinte o parte a statalităţii ca personalizare a Suveranităţii, simbol şi continuitate, iar aceasta nu are de-a face cu politica, ci cu identitatea naţională.” În actuala configuraţie instituţională a României, această afirmaţie este ilogică. Ea capătă un alt sens dacă o plasăm în perspectiva unei din ce în ce mai transparente ambiţii regale a dlui Duda.

Închei cu un alt citat, pe care n-am nevoie să-l comentez. Este vorba despre modul în care dl Duda interpretează unele efecte ale democraţiei. “Corupţia în spaţiul economic şi administrativ este un element nociv, încurajat de sărăcie şi de trecutul recent. Credem, însă, că globalizarea şi răspîndirea galopantă a democraţiei vor avea drept consecinţă dezvoltarea altor forme ale flagelului: corupţia psihologică, corupţia mentală şi corupţia afectivă.” În anii 30, idei similare au fost lansate în alte capitale europene…

Întoarcerea unei pagini de istorie

Timp de 62 de ani, Regele Mihai a contestat – cu bună dreptate! – valabilitatea actului de abdicare pe care, sub presiunea ameninţării, l-a semnat pe 30 decembrie 1947. Legalitatea sistemului republican astfel instalat – asupra căruia poporul nu a fost niciodată chemat să se pronunţe – era şi ea contestată de Rege, explicit pînă la începutul anilor 90 şi doar implicit în ultima vreme.

De-a lungul ultimilor 20 de ani, niciodată, aşa cum era şi firesc, Regele nu s-a pronunţat asupra vreunui candidat la preşedinţia republicii. Cum ar fi putut s-o facă, de vreme ce pentru El republica nu era decît o siluire a istoriei şi a propriului Său destin?

Azi, Regele a cerut românilor să voteze pentru dl Radu Duda, care, din prinţ consort, doreşte să ajungă preşedinte al republicii. Fraza cea mai grea de sensuri pe care a rostit-o Regele este: “Nu ne putem juca de-a statul, punînd la încercare destinul unui popor.” O frază care nu înseamnă altceva decît: nu putem continua să contestăm forma republicană a statului.

Azi, pentru a-i deschide dlui Duda calea spre iluzia gloriei, Regele a recunoscut pentru prima oară, fără nici o rezervă, republica. Azi, 62 de ani după ce i-a fost smuls un act de abdicare lipsit de orice valabilitate, Regele a abdicat de bună voie.

O zi tristă, pe care mînuitorii dlui Duda o pregătesc de 20 de ani.

Nici căruţă, nici teleguţă

Omul a făcut dintotdeauna politică – în asemenea măsura încît Aristotel îl numea “un animal politic”. Dacă nu s-ar fi făcut politică, istoria însăşi n-ar fi existat. Totul, în viaţa cetăţii, este politică.

Astfel stau lucrurile şi nu le putem schimba doar de dragul unei campanii electorale. Dl Duda încearcă, totuşi. El vrea să ocupe funcţia supremă în stat, dar fără să facă politică. Ideea nu e nici măcar amuzantă – ea e de-a dreptul imposibilă.

Cineva (probabil un consilier care s-a crezut inspirat) i-a spus dlui Duda că românii sînt scîrbiţi de politicieni şi că, prin urmare, îşi va mări sorţii de izbîndă declarîndu-se apolitic. Sau poate că dl Duda face o confuzie între stricta neutralitate pe care şi-o impun regii – neutralitate, de altfel, care îi face superiori preşedinţilor aleşi cu sprijinul partidelor – şi imposibila preşedinţie apolitică pe care o preconizează. În sfîrşit, poate că dl Duda se crede deja rege…

În aceeaşi ordine de idei, dl Duda ne spune că pentru el dreapta şi stînga nu reprezintă nimic altceva decît indicaţii de circulaţie. Că-i place sau nu, există totuşi doctrine politico-economice, partide care le încarnează şi alegători care tind către una sau alta dintre ele. E greu de imaginat că ar putea fi anulată o competiţie care durează de două secole doar pentru că dl Duda ţine morţiş să atragă voturi. Chiar dna Betsy Myers, care urmează eventual să-l sfătuiască, este o persoana de stînga. Dihotomia dintre dreapta şi stînga n-a dispărut încă şi nu ştiu ce mă face să cred că n-o va desfiinţa dl Duda din România.

 

P.S. Ţin să subliniez faptul că nu mă obsedează persoana dlui Duda. Revin pentru a treia oară asupra candidaturii lui, în primul rînd pentru că acest demers electoral mi se pare o impostură; în al doilea rînd pentru că mi se pare că românii nu-şi pot permite o falsă speranţă în plus şi o decepţie în plus; în al treilea rînd pentru că s-a creat în jurul lui un fel de frenezie care amestecă totul şi care tinde să se transforme în agresivitate faţă de toţi cei pe care nu i-a atins dudomania.

Candidat la tronul prezidenţial

Dl Radu Duda a devenit mascota televiziunilor româneşti. Invitat peste tot, pus şi repus să-şi exprime principiile, el beneficiază fără îndoială de faptul că, deocamdată, este singurul candidat declarat la alegerile prezidenţiale din iarna viitoare.

Calculul nu e neapărat bun. Acest ritm frenetic nu va putea fi menţinut la nesfîrşit, iar prezenţa mediatică a dlui Duda se va dilua inevitabil în momentul în care vor fi declarate celelalte candidaturi. Atunci, strategii dlui Duda riscă să constate că l-au împins să-şi înceapă campania mult prea devreme.

Dincolo de această observaţie, e interesant de văzut ce noutăţi aduce dl Duda în dezbaterea publică. Nu pot să nu-i recunosc două calităţi: el vorbeşte mult mai corect decît alţii (deşi unele construcţii sînt discutabile) şi se comportă civilizat. Pe de altă parte, nu pot să nu remarc platitudinea discursului său şi menţinerea prudentă într-un domeniu al generalităţilor mai mult sau mai puţin banale.

El vrea, de pildă, să depolitizeze instituţia prezidenţială, ceea ce e imposibil fără modificarea Constituţiei, modificare pe care însă nu o evocă decît în termeni vagi şi care depinde în primul rînd de compoziţia/voinţa Parlamentului.

O reformă morală a instituţiilor, ne spune dl Duda, este indispensabilă, precum şi limpezirea raporturilor între instituţii şi indivizi. Foarte bine, dar nu aflăm cîtuşi de puţin pe ce căi s-ar putea realiza acest lucru.

Dl Duda împarte societatea românească într-un plan orizontal – “pe comunităţi locale, geografic” -, ceea ce este o banalitate sociologică, şi într-un plan vertical – “pe profesii, de sus pînă jos” -, ceea ce aminteşte de originile corporatiste ale lui Mussolini. Oricum, împărţirea societăţii în planuri – indiferent de sensul lor geometric – e o simplă formulă discursivă şi nu implică existenţa vreunui remediu împotriva numeroaselor boli care rod această societate.

În sfîrşit, dl Duda ne asigură că are un plan de dezvoltare a României pentru următorii 30 de ani, afirmaţie care se situează undeva la frontiera absurdului cu ridicolul. În primul rînd, chiar dacă ar fi ales de două ori la rînd, dl Duda n-ar putea rămîne în fruntea statului decît 10 ani, iar planul lui n-ar crea nici o obligaţie următorului preşedinte. În al doilea rînd, nimeni, în lumea de azi, nu poate face previziuni – şi cu atît mai puţin planuri! – pentru o perioadă atît de lungă. În al treilea rînd, nu ni se dă nici cea mai vagă idee despre liniile generale ale acestui plan.

Iată esenţa “programului” cu care dl Duda urmează să se prezinte în faţa alegătorilor.

În ce priveşte fondurile necesare desfăşurării campaniei, dl Duda explică senin că va organiza o subscripţie publică care îi va aduce cu siguranţă foarte mulţi bani. Cu şapte luni înainte de alegeri, procedeul ar putea părea naiv. El este, dimpotrivă, foarte abil: în acest mod, adevăraţii sponsori, cei care vor contribui substanţial la această campanie, vor rămîne anonimi!

Ultimul punct abordat de către ziarişti – cel care priveşte colaborarea dlui Duda cu Securitatea – este expediat în cîteva cuvinte: dl Duda are un certificat de necolaborare emis de CNSAS, certificat care contrazice documentul găsit în arhivele PCR Iaşi. Totul e perfect şi limpede ca apa de izvor, iar noi trebuie să uităm că securişti celebri au trecut prin aşa-zisele furci caudine ale CNSAS şi au ieşit basma curată! În plus, trebuie să ne imaginăm că acest document, găsit în 1990, este un fals menit să umbrească prestigiul celui care, şase ani mai tîrziu, avea să devină ginerele Regelui. E uimitor cît de departe vedeau securiştii lui Ceauşescu!

Rămîne de subliniat un detaliu, poate cel mai important din toată această absurdă tevatură. Dl Duda ne informează că Regele Mihai îşi va anunţa, pe 23 aprilie, sprijinul în favoarea candidaturii sale. Îmi închipui cu neplăcere cum a putut fi smuls acest sprijin!… Dincolo de aceasta, însă, o paralelă e greu de evitat: după ce Ion Iliescu a inventat democraţia originală, Radu Duda inventă monarhia originală, monarhia republicană. După sceptrul prezidenţial al lui Ceauşescu, dl Duda pare a dori să invente tronul prezidenţial.

“Aparţin unei instituţii cu 143 de ani de certificat de garanţie” proclamă dl Duda, folosind o formulă foarte puţin elegantă. Această instituţie este monarhia României. Chiar dacă dl Duda a intrat în familia regală, el nu aparţine instituţiei monarhice. Confuzia e voită, grosolană. O confuzie pe care o ilustrează interviul publicat în ziarul “Bursa” de azi: reporterul i se adresează dlui Duda cu apelativul “Majestate”, iar dl Duda nu-l corectează!

Scrisoare candidatului liberal la preşedinţia ţării (I)

Cea mai grea boală colectivă a românilor este neştiinţa, sau incapacitatea, sau lipsa voinţei de a-şi decanta trecutul, de a alege între jumătatea limpede care pluteşte la suprafaţă şi jumătatea mîloasă aşezată pe fundul vasului.

Nici o revelaţie, oricît de dezgustătoare va fi fost ea, nu a produs consecinţe definitive. Încet-încet, imaginarul colectiv a reuşit să transforme murdăria în virtute, iar societatea se înclină cu respect în faţa celor cărora ar fi trebuit să le întoarcă spatele.

Astfel, nimic nu poate fi clar în România, nimic nu-şi găseşte locul, orice etichetă e reversibilă, iar pe dosul ei scrie cu totul altceva decît pe faţă. Micul pungaş de ieri a devenit magnat respectabil, delatorul de ieri a devenit reper moral, spionul de ieri a devenit erou al românismului ameninţat de adversităţi închipuite, vîndutul de ieri a devenit deschizător al noilor drumuri politice.

Totul e amestec, uitare, îngăduinţă prost plasată. Fiecare crede doar ce-i convine şi afirmă doar ce-şi imaginează. În România de azi, însăşi realitatea e discutabilă, negociabilă, adaptabilă fantasmelor unora şi nevoilor altora. În România de azi nu există o singură realitate, ci milioane de realităţi care se bat cap în cap, milioane de realităţi alternative, mişcătoare ca dunele deşertului.

Pentru că nu s-a filtrat nimic, masa umană supravieţuieşte într-un haos care, prin forţa lucrurilor, se opune oricărei structurări. La fiecare colţ găseşti cîte un nemernic care-şi construieşte împrejur labirintul protector. Unii îi venerează abilitatea şi toţi suferă din pricina lui. Din cînd în cînd, cîte un iluminat îşi plasează toate speranţele în el şi-i cîntă numele pe toate drumurile.

Împiedicaţi zeci de ani să practice vreo formă de speranţă, românii, cînd s-au crezut liberi, s-au apucat să spere în orice şi în oricine, cu o fanatică lipsă de discernămînt, condamnîndu-se necontenit la eşecuri şi decepţii. Astfel s-a născut lungul şir de “oameni providenţiali”, marionete sterile, a căror trecere prin istoria recentă n-a lăsat decît amintiri amare. Nici o altă ţară n-a izbutit să producă, într-un timp atît de scurt, un număr atît de mare de “oameni providenţiali”. Nici o altă ţară n-a aruncat pe scena publică atît de mulţi impostori. Dar aceste recorduri ridicole n-au dat încă de gîndit nimănui. Românii se mulţumesc cu speranţele lor înşelate, caută să le reînvie chiar cînd s-au ofilit cu totul şi, ascunşi la umbra lor meschină, inventă cu răbdare altele, din ce în ce mai jalnice.

În România de azi, confuzia morală, omniprezenţa ticăloşilor, iluziile călcate în picioare se îmbină într-o construcţie informă şi atît de şubredă încît ne putem închipui prăbuşirea ei dintr-o clipă într-alta. Căci în România de azi, nimic nu mai e previzibil, cu excepţia dezastrelor.

Încurcătura Dudă

Candidatura nu chiar neaşteptată a dlui Radu Dudă la preşedinţia României a fost definită drept “neserioasă” de către dl Ion Diaconescu, drept “hazardată” de către dl Radu Câmpeanu, drept “romantică” de către dl Dinu Patriciu.

Nici o personalitate a vieţii politice nu s-a întrebat însă în public şi cu voce tare cine este în spatele acestui demers – adică singurul lucru care ar merita să fie aflat şi spus. S-a vorbit cu mult entuziasm despre eventualul sprijin al dnei Betsy Myers, care a făcut parte din echipa de campanie a lui Obama. Dar cine o va plăti pe dna Myers, despre care nimic nu mă poate face să cred că, împinsă de cine ştie ce romantism politic, s-ar apuca să lucreze benevol taman pentru dl Dudă? Cine îi va plăti pe consilierii români (în număr de trei, deocamdată)? Cine va plăti afişele, publicitatea în presă, deplasările în ţară, întîlnirile cu alegătorii, diversele manifestări publice pe care le implică în mod necesar o campanie electorală?

Se vor miza oare în această stranie partidă de poker banii Casei Regale? Absenţa Regelui de la ceremonia anunţului candidaturii mă face să mă îndoiesc. De altfel, această absenţă e perfect logică: în 1992, cînd dl Radu Câmpeanu i-a propus Regelui să candideze la preşedinţia ţării, a primit un refuz net; de ce, acum, Regele şi-ar dori ca propriul Său ginere să devină preşedinte?

Deci, cine se află în spatele candidaturii recentului prinţ grăbit să devină republican? Cine urmăreşte slăbirea dlui Crin Antonescu – aceasta fiind, inevitabil, consecinţa lansării în cursă a dlui Dudă?

Să mai amintim cîteva amănunte. Monarhia românească este supusă legii salice. Constituţia din 1923 (art. 77) spune: “Puterile constituţionale ale Regelui sunt creditate în linie coborîtoare directă şi legitimă a Maiestăţii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu exclusiunea perpetuă a femeilor şi coborîtorilor lor.” Mai departe, art. 78 spune: ” În lipsă de coborîtori în linie bărbătească ai Maiestăţii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, succesiunea Tronului se va cuveni celui mai în vîrstă dintre fraţii sau coborîtorilor acestora, după regulele statornicite în articolul precedent. Dacă nici unul dintre fraţii sau coborîtorii lor nu s’ar mai găsi în vieaţă sau ar declara mai dinainte că nu primesc Tronul, atunci Regele va putea indica succesorul său dintr’o dinastie suverană din Europa […].” Constituţia din 1938 reia aceleaşi articole (34 şi 35).

Recenta desemnare a Principesei Margareta ca succesoare a Regelui Mihai la Tronul României nu are, deci, nici o valabilitate. Pe de o parte, chestiunea succesiunii la Tron este reglementată de Constituţie şi nu de Statutul Casei Regale. Pe de altă parte, Regele nu poate modifica singur Constituţia, şi cu atît mai puţin pe cele din 1923 şi 1938 care au fost abrogate! Acelaşi raţionament se aplică şi aşa-zisului Principe Nicolae, nepot al Regelui printr-o fată şi avînd ca tată un cetăţean american.

În altă ordine de idei, moştenitorii Tronului nu se pot căsători decît cu descendenţi ai familiilor suverane (domnitoare) din Europa. Detaliu esenţial: nu din România! Familia dlui Dudă, după cîte ştim, nu s-a aflat în fruntea nici unui Regat european. Prin derogarea pe care şi-a acordat-o Principesa Margareta, s-a ajuns la o situaţie paradoxală. Căsătoria Principelui moştenitor Carol, viitorul Carol al II-lea, cu Ioana (Zizi) Lambrino a fost anulată tocmai pentru că ea contravenea acestor principii. În momentul în care Principesa Margareta, căsătorită cu dl Radu Dudă, este declarată moştenitoare a Tronului, căsătoria Principelui Carol cu Ioana Lambrino riscă să devină legitimă şi să dea dreptul la succesiune ultimului descendent al acestei uniuni. Or, este exact ceea ce Casa Regală, şi pe drept cuvînt, contestă de ani şi ani.

In sfîrşit, cîteva cuvinte despre numele recentului prinţ. După Revoluţia Franceză, cînd monarhia absolută a devenit monarhie constituţională, regele Franţei a devenit regele francezilor. Urmînd acest model, monarhii români s-au numit întotdeauna “regele românilor”. De ce dl Dudă este “Principele Radu al României”? Atribuirea acestui nume s-a făcut fără nici un drept legal (Regele nu poate acorda titluri, nici stabili nume care n-au existat niciodată în istoria dinastei) şi contravine tradiţiei monarhiei constituţionale care a domnit în România. 

Din toată această încurcătură de legi nerespectate rezultă că dl Dudă, prin simpla sa prezenţă şi iniţiativele sale, pune la grea cumpănă Casa Regală. Ce s-ar întîmpla dacă ar fi ales? Regele ar deveni socrul preşedintelui republicii! Ridicol! Ar restabili dl Dudă monarhia? N-o poate face decît prin referendum, care ar fi, oricum, pierdut. Dar dacă, prin absurd, rezultatul ar fi favorabil? Principesa Margareta ar deveni, împotriva literei Constituţiei, regină, iar dl Dudă s-ar transforma din preşedinte în prinţ consort. La fel de ridicol!

În momentul de faţă, singurul om care poate revendica Tronul României este Regele Mihai. În ce-l priveşte pe dl Dudă, el îşi joacă rolul – dar nu ştim nici cine e scenaristul, nici cine e regizorul.