PNL – haos şi certitudini

Puse una lîngă alta, recentele acţiuni ale Partidului Naţional Liberal apar sub forma unei ciudate alcătuiri de contradicţii şi non-sensuri, despre care sîntem lăsaţi să înţelegem că ar fi liniile directoare ale unei subtile strategii.

S-a hotărît, întîi, înlăturarea lui Călin Popescu-Tăriceanu, “vinovat” de faptul că a refuzat să angajeze partidul ca figurant într-o alianţă guvernamentală care nu s-ar fi putut termina decît printr-un dezastru. Gurile rele spun că “desfăcătorul” ar fi fost dl Dinu Patriciu – iar gurile rele e bine să fie crezute uneori, cu atît mai mult cu cît, în mod declarat, dl Patriciu l-a “făcut” – ştim ce poate să însemne asta – pe noul preşedinte al PNL, dl Crin Antonescu.

Înainte de Congres, Călin Popescu-Tăriceanu îi propusese lui Crin Antonescu să fie candidatul liberalilor în competiţia pentru preşedinţia României. Crin Antonescu, care dădea oricum semne că această competiţie îl interesa de o bună bucată de vreme, a hotărît că i-ar sta mai bine să ia startul din fotoliul de preşedinte al PNL. Dar cum pare absolut convins că în decembrie se va muta la Cotroceni, ne putem întreba de ce şi-a mai dorit acest fotoliu, pe care, dacă i s-ar realiza aspiraţiile, ar trebui să-l părăsească peste opt luni?!

În PNL, însă, nimeni nu mai poate fi sigur de nimic. Ne-o dovedeşte faptul că, înainte chiar de a-l fi moşit pînă la capăt ca preşedinte al liberalilor, Dinu Patriciu i-a contestat lui Crin Antonescu capacitatea de a fi un bun candidat la preşedinţia României. Invitat să descrie “omul providenţial” care, după ce l-ar învinge pe Traian Băsescu ar deveni şeful de stat ideal pe care îl aşteaptă ţara, dl Patriciu a schiţat un portret-robot care nu are nici o legătură cu Crin Antonescu (v. textul precedent). Ce să înţelegem din asta? Că dl Antonescu a fost lăsat să se ridiculizeze declarîndu-se candidat la alegerile prezidenţiale, în timp ce “strategii” partidului se gîndesc la altă personalitate? Ar fi jalnic.

Şi totuşi, se zvoneşte că dl Patriciu ar “testa” doi alţi candidaţi, care nu corespund, nici ei, sumarului potret-robot: Andrei Pleşu şi Daniel Dăianu. Îmi ce mă priveşte, ambele opţiuni mi se par de o extremă naivitate – chiar şi numai pentru faptul că nici dl Pleşu, nici dl Dăianu n-ar putea face faţă, în timpul campaniei, tirului susţinut de mîrlănii la care i-ar supune Traian Băsescu. (Dacă Ioan Buduca ar citi acest blog, m-aş bucura să-i atrag atenţia că visează cînd pretinde că s-ar putea pune un semn de egalitate între Andrei Pleşu şi Vaclav Havel!)

Aşadar, PNL ar avea dintr-o dată la dispoziţie trei “oameni providenţiali”, susţinuţi de dl Patriciu, dar foarte diferiţi cu toţii de candidatul ideal pe care-l descrie tot dl Patriciu. Să fie vorba despre o stare de haos sau despre încercarea de a-l pune pe Băsescu în faţa a trei candidaţi, cu speranţa (deşartă, fără îndoială!) că asta îi va încurca demersul electoral şi-i va slăbi forţele?

Paradoxul e că PNL s-a lansat în campania pentru prezidenţiale, dar n-a desemnat încă nici un candidat. Mai merită oare să ne întrebăm a cui hotărîre e aşteptată?

Între timp, Crin Antonescu a declarat zilele trecute că nu îl interesează dl Băsescu în această campanie! Nu? Dar împotriva cui candidează? Nimic nu poate fi mai periculos decît a porni la luptă subestimîndu-ţi adversarul şi supraestimîndu-ţi propriile forţe. Şi nimic nu poate face o impresie mai proastă asupra alegătorilor.

Portretul îndoielnic al omului providenţial

Invitat la Realitatea TV, dl Dinu Patriciu a schiţat portretul-robot al candidatului ideal la preşedinţia ţării – portret despre care ne-a spus că e cel imaginat şi dorit de populaţie.

Omul providenţial ar trebui să fie tînăr (40 de ani), să fie un tehnocrat venit din lumea afacerilor, să ştie să judece relaţia dintre politică şi economie, să vorbească două sau trei limbi străine şi să aibă experienţa relaţiilor internaţionale.

În primul rînd, cred că e bine să ne obişnuim cu ideea că averea nu-l transformă automat pe dl Patriciu în oracol politic. În România se practică, faţă de oamenii bogaţi, un amestec de ură, de invidie şi de admiraţie, din care, uneori, rezultă inexplicabile de accese de încredere aproape servilă. O situaţie din care nu poate să rezulte nimic bun.

În al doilea rînd, cele cîteva criterii pe care le enumeră această fişă succintă se aplică unui număr de persoane mult mai mare decît ne putem închipui. Ceea ce le reduce proporţional interesul. Pentru că nu oricare dintre aceste persoane ar fi aptă să conducă o ţară – mai ales cînd e vorba despre România – şi să o conducă bine.

În al treilea rînd, nimic nu ne dovedeşte că aceia care ar satisface aceste condiţii n-ar putea să fie, în acelaşi timp, nişte perfecţi imbecili. Sau nişte escroci patenţi. Sau nişte inculţi absoluţi.

Primează oare vîrsta sau numărul de limbi vorbite asupra inteligenţei, a cinstei, a culturii? Mi se pare ciudat, dacă nu chiar periculos. Mai mult: mi se pare că o definire atît de incompletă, de rudimentară a profilului preşedintelui ideal echivalează cu un start greşit în cursa electorală care începe.

Repetarea “fenomenului Obama” în România, pe care o evocă şi invocă dl Patriciu, mi se pare o iluzie – şi încă una greşită. Alegerea lui Obama a devenit un fenomen pentru că el este negru. Singurul echivalent logic în cazul României ar fi alegerea unui preşedinte ţigan! Pe de altă parte, Obama, în afara de faptul că a dat avînt militantismului stîngist, nu a dovedit încă vrun talent deosebit şi nici nu a înregistrat vreun succes. Exemplul, aşadar, mi se pare prost ales.

În al patrulea rînd, ce înseamnă a avea “experienţa relaţiilor internaţionale”? A fi avut de cele mai multe ori ultimul cuvînt în cadrul anostelor discuţii de politică externă cu care se termină atîtea cocktail-uri şi cine? A fi un cititor asiduu al presei anglo-saxone din ce în ce mai puţin libere? A avea prieteni în corpul diplomatic românesc? Formularea e prea vagă pentru a putea fi considerată un criteriu serios.

În sfîrşit, găsirea omului providenţial printre tehnocraţii produşi de lumea afacerilor este, în contextul românesc actual, un demers contraproductiv. Tehnocratul român, un fel de hibrid în comparaţie cu omologul său occidental, este înregimentat şi politic şi economic. El nu este membrul cooptat al unui grup, cum se întîmplă în Vest, ci produsul obedient al unui grup. În ce priveşte lumea afacerilor – care, în mod cu totul anormal, se confundă pînă la identificare cu lumea politică -, excesele şi potlogăriile la care se dedă de 20 de ani au compromis-o în asemenea măsură în ochii opiniei publice încît mi se pare naiv să credem azi că ea ar putea produce un candidat pe care masa electorală să-l accepte.

Dl Patriciu sugerează, în fond, ieşirea din politic şi transferarea puterii către administratori şi specialişti. Experienţa a mai fost făcută de-a lungul ultimei sute de ani, iar rezultatele au fost întotdeauna catastrofale. În cazul României, ne-am putea întreba, în plus, cine e specialist în ce şi dacă nu cumva ne-am săturat de isprăvile acestei categorii de persoane.