Obamalatria

Descopăr că Barack Obama, care şi-a preluat funcţiile de preşedinte acum o lună şi care n-a avut timp să se distingă prin nici o acţiune strălucitoare, este propus pentru Premiul Nobel pentru pace!

În primul rînd, mă înteb cine sînt caraghioşii care au avut o asemenea idee. În al doilea rînd, mă întreb pînă unde vor putea putea fi împinse limitele de neseriozitate şi de imbecilitate ale lumii în care trăim.

După ce Premiul Nobel pentru pace i-a fost acordat lui Al Gore pentru simplul fapt că a produs un film şi a ţinut conferinţe despre un subiect (faimoasa “încălzire globală”) pe care oamenii de ştiinţă responsabili îl relativizează sau chiar îl contestă, Obama, care nu a contribuit în nici un fel la instaurarea păcii în lume, e propus pentru aceeaşi distincţie numai şi numai fiindcă, fiind negru, a fost ales preşedinte al Statelor Unite.

Boc vrea vilă!

Am aflat abia acum cîteva luni că, imediat după ce şi-a preluat funcţiile de preşedinte al Franţei şi s-a instalat la palatul Elysée, generalul de Gaulle a cerut să fie adus un electrician. Uimiţi, bănuind cine ştie ce disfuncţii tehnice putînd să pricinuiască nesfîrşite bătăi de cap, colaboratorii lui au vrut să afle ce se întîmplase, ce era de reparat sau de schimbat. De Gaulle i-a liniştit: totul funcţiona perfect. El dorea doar să fie instalat un contor electric la intrarea apartamentului său pentru că nu i se părea normal ca preţul electricităţii pe care o consuma în particular să fie plătit din bani publici.

…Şi tot despre Boc

Napoleon era un om scund. Ceauşescu era şi el scund. Geniul Carpaţilor începuse, în anii 70, să considere că poate transforma această trăsătură comună – evident irelevantă – într-un semn de totală egalitate. Cineva a lansat, atunci, o vorbă care, iată, pare a redeveni actuală: “Nu orice om mic de stat poate fi un mare om de stat.”

Agramaţii preşedintelui

“Bugetul alocat deplasărilor externe face posibil corecta reprezentare…” informează Administraţia Prezidenţială într-un comunicat difuzat de “Antena 3″. Dar pentru scrierea corectă ce buget ar trebui alocat preşedinţiei? N-ar fi bine să se organizeze un curs seral de limba română pentru slujbaşii dlui Băsescu? Şi chiar pentru el însuşi, la o adică… După ce-l vor fi absolvit, oamenii de la Cotroceni vor fi poate în stare să scrie: “Bugetul alocat deplasărilor externe face POSIBILĂ corecta reprezentare…”

Pe de altă parte, date fiind succesurile diplomatice ale lui Traian Băsescu şi anti-publicitatea pe care o face ţării personalitatea lui îndoielnică, ne putem întreba dacă n-ar fi fost mai judicios să i se taie cu totul bugetul pentru deplasări externe.

 

P.S. De multă vreme mă întreb de ce site-ul oficial al preşedinţiei are adresa presidency.ro. România o fi devenit ţară anglofonă fără să fim înştiinţaţi? Simbol al unei slugărnicii păguboase, această adresă pare să fie ultimul vestigiu al clebrei axe Bucureşti-Londra-Washington, cea mai strălucită izbîndă diplomatică a lui Traian Băsescu.

Preşedintele cel bun şi neputincios

De-a lungul “epocii de aur” puteau fi auziţi destul de des diverşi naivi (Lenin îi numea “idioţi utili”) exclamînd: “Eeee, dac-ar şti Ceauşescu!… Da’ ce credeţi că lui i se spune că nu se găseşte carne (sau că e frig în apartamente, sau că au dispărut medicamentele…)” Subînţelesul acestor fraze, pronunţate totdeauna cu un soi de năduf milos, era cît se poate de limpede: “Nu n-ar lăsa el, tătucul, în mizerie, dar nemernicii dimprejurul lui îl mint ca să-şi ascundă propria incompetenţă şi micile turpitudini.” Astfel, Ceauşescu era inocentat printr-o imaginară neştiinţă.

Lui Traian Băsescu i se aplică acelaşi regim de indulgenţă, cu o singură modificare: “El vrea să facă, să schimbe, vă spun eu că vrea, dar nu-l lasă ăştia!” Timp de patru ani am auzit această afirmaţie, ăştia fiind evident, în imaginarul naivilor, liberalii. Băsescu, animat de cele mai bune intenţii, gata să pornească le luptă ca să trăim bine, era ţinut de liberali într-un teribil prizonierat. În cazul lui, neputinţa era mecanismul inocentării – ceea ce, în fond, e mult mai umilitor decît ceea ce se credea despre Ceauşescu.

Cînd a fost organizată sceneta de la Parlament, în cadrul căreia preşedintele a condamnat comunismul (după lungi ezitări şi discrete refuzuri), mi-am arătat scepticismul, spre marea furie a celor căzuţi în transă. După un an, cînd am întrebat de ce condamnarea a rămas fără efecte, mi s-a răspuns că se opuseseră liberalii. “Bine, încercam să argumentez, dar liberalii au înfiinţat un Institut pentru cercetarea crimelor regimului comunist şi doar asta l-a hotărît pe Băsescu să improvizeze comisia Tismăneanu.” Eram privit cu ironie dispreţuitoare: “Praf în ochi!” Îmi încercam, atunci, ultimul argument: “Dar oare nu tot liberalii au depus în Parlament un proiect de lege a lustraţiei?” Iar răspunsul venea imediat, greu de certitudini: “Tot ei o să-l şi respingă!” Ei bine, n-a fost să fie aşa. Propriul partid al preşedintelui care a condamnat comunismul a scos de pe ordinea de zi a Parlamentului proiectul legii lustraţiei. Din păcate, o asemenea enormitate – acreditată, în plus, de îngăduinţa oarbă a opiniei publice – nu se poate întîlni decît în România.

După alegerile din noiembrie, am sperat că discursul interlocutorilor mei se va schimba. Speranţă deşartă! În continuare, îi aud căinîndu-se: “Băsescu ar face multe, dar nu-l lasă, nu poate…” Şi totuşi, nu e nevoie decît de o fărîmă de luciditate pentru observa că Băsescu are preşedinţia, are majoritatea parlamentară pe care a visat-o, are guvernul alcătuit pe gustul său, are serviciile secrete şi are încă o serie de instituţii pe care le controlează. Nu e nevoie, cred, să fii un analist politic subtil pentru a înţelege că dacă nici în condiţiile astea Traian Băsescu “nu poate”, înseamnă că n-o să poată niciodată, că este incapabil să asume funcţia în care a fost ales şi că, prin urmare, prezenţa la Cotroceni a unui om care de cinci ani “vrea” (dar ce?) şi “nu poate” (dar din cauza cui?) reprezintă pur şi simplu un pericol pentru ţară.

Noi apariţii editoriale

Născut în 1898, descendent al ilustrei dinastii liberale, Gheorge I. Brătianu, a studiat dreptul la Universitatea de la Iaşi, iar apoi istoria la Sorbona (Paris), unde şi-a obţinut doctoratul în 1929. Întors în ţară, a devenit profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti, fiind numit, în 1941, şi în postul de direcor al Institutului de Istorie Universală “Nicolae Iorga”. În 1942, a fost ales membru titular al Academiei Române. În paralel, participarea la viaţa politică a ţării l-a condus să înfiinţeze şi să conducă, de-a lungul anilor ‘30, o fracţiune dizidentă a Partudului Naţional Liberal.

Susţinător tenace al tezei continuităţii prezenţei româneşti în spaţiul carpato-danubian, dar aplecîndu-se, în acelaşi timp, şi asupra altor mari teme de cercetare istorică, Gheorghe I. Brătianu a lăsat o importantă operă ştiinţifică – insuficient cunoscută azi, atît în străinătate, cît şi, ceea ce e mult mai grav, în România.

Am convingerea că, dacă i s-ar fi lăsat timpul s-o facă, Ghoerghe I. Brătianu ar fi creat în România nu numai o şcoală modernă de studii istorice, ci şi una de cercetare a relaţiilor internaţionale, într-atît înclinaţia către această din urmă disciplină, abia născîndă pe vremea lui, se simte în scrierile pe care le-a lăsat.

Dar, din nefericire pentru viaţa intelectuală a României, n-a fost să fie aşa. În 1947, Ghoerghe I. Brătianu a fost înlăturat de la catedra universitară şi de la conducerea Institutului “Nicolae Iorga”. În acelaşi an i se fixează domiciliu obligatoriu şi îi sînt interzise contactele cu străinătatea. În 1948, este exclus din Academia Română. În noaptea de 5/6 mai 1950 – “noaptea demnitarilor” – este arestat şi trimis la închisoarea de la Sighet, unde a murit la vîrsta de 55 de ani.

În locul lui, pe firmamentul studiilor istorice româneşti aveau să apară sinistrele umbre ale lui Mihai Roller şi ale acoliţilor acestuia. Ştiinţa era astfel înlocuită cu impostura politică de inspiraţie moscovită.

Cele două lucrări de Ghorghe I. Brătianu pe care, cu sprijinul CEC Bank (România), le-am publicat în colecţia “Domaine roumain” ocupă un loc de frunte în bibliografia savantului. Am lucrat la editarea acestor două texte cu un firesc sentiment de pietate, dar şi cu o nesfîrşită furie împotriva absurdităţii criminale care a făcut ca un destin necesar României să fie curmat atît de brutal, atît de prematur.

 

 

Georges I. Bratianu: Une énigme et un miracle historique: Le peuple romain, Éditions Kryos, Collection “Domaine roumain”, Paris, 2009, ISBN 9782915518115

Georges I. Bratianu: La Mer Noire – Des origines à la conquête ottomane, Éditions Kryos, Collection “Domaine roumain”, Paris, 2009, ISBN 9782915518108

Minunata dezamăgire

“Din punct de vedere ideologic, actualul guvern mi se pare un construct contra naturii” spune dl Mircea Mihăieş la începutul comentariului său de azi din oficiosul Cotrocenilor. (Construct? O bazaconie lingvistică, menită să evite probabil mult prea banalul construcţie.) Pentru acest motiv, de altfel, autorul se plasează “în tagma dezamăgiţilor” care consideră că “departe de a fi soluţia, guvernul e problema”. Fireşte, de la bun început, sîntem informaţi că vinovat de zămislirea, încă din 2007!, a acestei aiureli executive e Călin Popescu-Tăriceanu, care suferă de “paranoia prim-ministeriatului”. (Dacă s-ar fi uitat într-un dicţionar, dl Mihăieş, filologul şi exportatorul de cultură, ar fi aflat că paranoia este o boală a cărei trăsătură principală e teama de persecuţii. Ceea ce n-are nici o legatură cu ce vrea el să spună.) “Prin urmare, oricît m-ar irita, acesta e guvernul României, şi nu cel din reveriile mele sau ale altora ca mine.”

Ajuns astfel cam la un sfert al textului, dl Mihăieş cîrmeşte brusc şi se transformă în apărător al guvernului care-i produce dezamăgirea, aşezîndu-se drept pavăză în calea celor care îndrăznesc să emită rezerve sau – culmea abjecţiei! – critici. Şi n-o face oricum! Stilul lui devine vibrant, bombastic-virulent, ajungînd să amintească – am mai scris-o – articolele împotriva “Europei Libere” pe care le publica pînă la lehamite “Săptămîna”. Doar acolo am mai găsit fraze de genul: “otrava ţîşnită din cuiburile de mitralieră ale trusturilor perfect aliniate în lupta contra duşmanului comun: guvernul PSD-PLD”. Doar acolo era vorba despre “transfugi năimiţi”. (Dl Mihăieş atacă sistematic ziariştii care îndrăznesc să nu-l adore pe Traian Băsescu şi-i defineşte drept “năimiţi”. Am căutat în mai multe dicţionare, dar n-am găsit nicăieri vreo urmă a sensului peiorativ pe care dl Mihăieş ţine morţiş să-l dea verbului a năimi. El înseamnă “a (se) angaja cu plată (pentru o muncă)”. Pornind de aici, putem spune că însuşi dl Mihăieş e “năimit” de ziarele în care îşi publică odele prezidenţiale – căci nu mi-l închipui scriind pe gratis.)

“În spatele acestuia [guvernul PSD-PDL] se profilează ţinta-ţintelor, preşedintele Băsescu.” Iată unde trebuia ajuns! Băsescu în ipostaza de ţintă a ţintelor, omul cel mai ameninţat din istoria României, eroul care răzbate prin hăţişul otrăvit al loviturilor de stat, victima permanentă. (Închipuirea unor neîncetate şi insidioase urzeli care-l ameninţă pe cîrmaciul de la Cotroceni este tocmai simptomul cel mai grăitor al delirului paranoic pe care-l evoca brambura dl Mihăieş la începutul textului.) Ţinta-ţintelor! Parcă-l vezi pe Băsescu traversînd cîmpul de luptă, singur în faţa unei întregi armate, cu gloanţele şuierîndu-i împrejurul capului.

Să fie oare aceste articole o parte a unei strategii gîndite la Cotroceni? Se încearcă oare, prin intermediul intelectualilor prezidenţiali şi a prozei lor repetitive pînă la obsesie, inducerea în opinia publică a unei griji psihotice faţă de şeful statului? În orice caz, tehnica e de origine comunistă: şi atunci ar fi trebuit să fim cu toţii “strîns uniţi în jurul partidului”, care făcea faţă eroic atacurilor “imperialismului revanşard”. Dacă înlocuim termenii ajungem exact la ce scriu de patru ani încoace intelectualii prezidenţiali.

Închei cu o întrebare pe care mi-am mai pus-o, dar care merită să fie repetată: ce vor face adoratorii lui Traian Băsescu atunci cînd acesta nu va mai fi preşedinte? Se vor sinucide? Vor emigra în Sahara? Se vor organiza într-un club de nostalgici frustraţi? Vor face o chetă naţională pentru producerea prin clonare a unui nou Băsescu, apt constituţional să asume alte două mandate? Sau vor urma, pe bani publici, o cură de dezintoxicare?