Promisiuni vechi şi noi

Acum cîteva zile, Traian Băsescu ne asigura că România va fi mai puţin afectată de criza economică mondială decît alte ţări. Ieri, acelaşi Traian Băsescu spunea: “O altă capcană a bugetului ar putea fi dorinţa guvernului de a acoperi angajamentele electorale. În primul rînd, aceste angajamente sînt pentru patru ani şi ideea că trebuie acoperite acum, cînd sîntem conştienţi de o stare de criză economică, nu poate duce decît la colaps.”

Trec peste formularea agramată “a acoperi angajamentele” – de ce oare să le acopere? ca să nu se mai vadă? – formulare ce înlocuieşte, în discursul prezidenţial, corectul “a respecta angajamentele”. Dar poate că verbul “a respecta” nu face parte din vocabularul lui Traian Băsescu.

Aşadar “sîntem conştienţi” de criză. Dar săptămîna trecută nu eram? Săptămîna trecută ne orbea optimismul şi ne făcea inconştienţi? Sau s-a întîmplat ceva între timp. Şi dacă da, ce?

“Mi-aş dori ca şi bugetarii să fie bine plătiţi, dar o acţiune iresponsabilă de a duce în salarii resursele financiare ale bugetului ar fi o mare eroare.” Sigur. Asta spunea şi guvernul Tăriceanu şi pentru asta a fost beştelit de preşedinte. Care preşedinte, împreună cu şefia PDL, afirma că imediat după alegeri – adică după ce se va scăpa de guvernul liberal – salariile vor creşte substanţial. Nu cumva e prea devreme pentru astfel de măsuri? Nu cumva Traian Băsescu a decis că în buzunarul bugetarilor vor intra salarii mărite doar la momentul oportun – adică în pragul campaniei pentru alegerile prezidenţiale? Şi că tot atunci vor fi “acoperite” şi angajamentele electorale?

Dacă e aşa, înseamnă că Traian Băsescu şi prietenii lui politici consideră că românii nu sînt nimic altceva decît nişte automate de votat în favoarea lor. O ipoteză destul de mizerabilă – dar, din păcate, plauzibilă.

 

P.S. Mă întreb dacă Institutul Cultural al dlui Patapievici, privat de fonduri printr-o măsură “criminală” a guvernului Tăriceanu, va primi, prin mult-aşteptatul nou buget, compensaţia care-i fusese promisă cu fermitate de către mentorul politic de la Cotroceni…

Haosul ca proiect

Într-un articol de la începutul lui decembrie, Traian Ungureanu scria cu entuziasm despre “proiectul Băsescu”. Mă întrebam atunci despre ce proiect ar putea fi vorba, căci, în afară de faimosul “să trăiţi bine”, preşedintele ţării nu dovedit prin nimic că ar avea o gîndire politică structurată şi nici nu a făcut public vreun plan de acţiune.

Faptul că el negocia pe îndelete cu PSD în timp ce adepţii lui îl aclamau ca fiind campionul luptei anti-PSD nu poate fi considerat ca un proiect, ci doar ca o dovadă suplimentară a lipsei de caracter. Şi, în acelaşi timp, ca manifestarea unui instinct strategic destul de şubred.

Acum, Traian Băsescu anunţă că nu ştie încă dacă va fi candidat la propria-i succesiune şi că decizia pe care o va lua va depinde în mare măsură de activitatea guvernului.

Din această afirmaţie rezultă, în primul rînd, faptul că preşedintele intenţionează să folosească guvernul drept trambulină electorală: dacă echipa lui Emil Boc reuşeşte să devină populară, atunci Traian Băsescu se va folosi de această popularitate în propria sa campanie. E surprinzător că PSD acceptă un asemenea rol!

Dar spusele preşedintelui au o altă – şi mult mai gravă – semnificaţie: el pare să mărturisească, în fond, că nu ştie ce va face, nici cum se va descurca guvernul şi că nu are o deplină încredere în capacitatea acestuia de a merge pe drumul cel bun. Altminteri n-ar anunţa că decizia de a candida sau nu pentru un al doilea mandat depinde în mare măsură de activitatea guvernamentală.

Acest haos pare a fi “proiectul Băsescu”! În realitate, a avea un proiect politic înseamnă să ştii ce vrei şi ce poţi să faci, înseamnă să-ţi fixezi o direcţie şi s-o urmezi consecvent. Există oare vreo consecvenţă în activitatea preşedintelui? Azi, de pildă, el spune că nu se va opune îngheţării salariilor, după ce a tunat şi fulgerat împotriva guvernului Tăriceanu, care declara că nu există bani pentru mărirea aceloraşi salarii. Dar promulgarea anunţată a “legii Voiculescu”, pe care a criticat-o şi pe care un nou Parlament ar putea s-o amendeze în mod sbstanţial? Şi cîte alte exemple nu s-ar putea gasi!?

Proiectul înseamnă construcţie, iar Traian Băsescu – în afară de propria sa carieră şi de propria sa bunăstare – n-a construit niciodată nimic. El este, dimpotrivă, un abil demolator – şi aş fi gata să pariez că alianţa cu PSD, atras la guvernare pentru a scoate din foc castanele PDL, a fost gîndită ca un mod de punere în aplicare a acestui talent negativ. Însă cel care, pînă la urmă, va avea cel mai mult de pătimit de pe urma “proiectului Băsescu” va fi tot omul de pe stradă, puţin rezistent prin natură la bătaia vîntului din toate direcţiile.

Statornicia incantaţiei politice (I)

În România, cultul personalităţii – semn al unei triste înclinaţii colective către subordonare şi obedienţă – nu este, aşa cum s-a afirmat pe nedrept, o perversiune consubstanţială regimului comunist. Adularea mai mult sau mai puţin ipocrită aşefului este o veche şi constantă îndeletnicire românească, pe care, e drept, doar masiva degradare comunistă a spiritelor a reuşit s-o rezume în mîrlăneasca formulă: “şefu-i şef şi-n şanţ”. Şeful în cauză nefiind îndeobşte cu nimic mai presus decît subordonatul care se umilea încercînd să se convingă de adevărul acestei afirmaţii. Poate că morbul spăşirii faţă de cel care se află, ierarhic, într-o poziţie superioară n-a apărut spontan în sîngele românilor; poate putem acuza o contagiune de origine răsăriteană. Este, însă, indiscutabil că, în România, boala a fost întreţinută în loc să se încerce eradicarea ei.

Stilul incantatoriu s-a instalat în scrisul românesc odată cu apariţia interesului public pentru trebile politice, odată cu apariţia presei şi a comentariilor politice – foarte tîrzie, la urma urmei, adică pe le jumătatea secolului XIX – şi odată cu primele deturnări ale istoriei în folosul politicii momentului. De atunci, şefii, morţi sau în viaţă, n-au încetat să fie proslăviţi. Dacă s-ar osteni cineva să facă o sumă a acestor producţii, rezultatul ar fi, în acelaşi timp, dezolant şi profund ridicol.

Pînă la instalarea regimului comunist, textele ditirambice închinate regilor, reginelor, căpitanului, mareşalului, deşi numeroase, erau probabil mai puţin invazive – cauza putînd fi caracterul oarecum rudimentar al mijloacelor de comunicare –, ceea ce explică faptul că ele n-au marcat în chip semnificativ memoriile. După 1945, propaganda s-a dovedit a fi o obsesie a noii ocîrmuiri. Publicaţiile s-au înmulţit, tirajele enorme erau răspîndite în toate colţurile ţării, au apărut “gazetele de perete”, participarea la lecturile publice din presa centrală la locul de muncă era obligatorie, pe stîlpii din sate au fost instalate difuzoarele care transmiteau de dimineaţă pînă seara emisiunile postului naţional de radio. Folosindu-se mijloace atît de numeroase şi omniprezente era firesc ca laudele adresate şefului să fie citite şi auzite în permanenţă de către toată lumea. Cu spiritul astfel îmbuibat, omul de rînd, dacă nu era de-a dreptul convertit, avea cel puţin impresia de a se afla în faţa unei forţe atît de vaste încît orice încercare de a i se opune nu putea fi decît derizorie. E, în reducerea la pasivitate pe această cale, un succes care nu poate fi negat.

Dar propaganda comunistă şi-a arătat adevărata abilitate atunci cînd a înţeles că imaginea şefului trebuie multiplicată, astfel încît incantaţiile să poată fi, la rîndul lor, multiplicate. Şeful era, desigur, cel care se afla în vîrful piramidei. Dar şeful era şi Biroul Politic; şeful era şi partidul; şeful era şi planul cincinal, şi colectivizarea, şi oţelul care curgea din furnale, şi o simplă batoză în curtea unei Staţiuni de Maşini şi Tractoare. Fireşte, toate acestea nu puteau decît să înmulţească sursele de inspiraţie. Şi, pornind de la toate acestea, s-au scris mii şi mii de pagini imbecile, s-au pictat şi sculptat nenumărate orori, s-au filmat kilometri mizerabili de peliculă. În schimbul producţiei lor, făcătorii munţilor de gunoaie propagandistice – dintre care unii tocmai schimbaseră cămaşa verde pe costumul sobru al activistului de partid, iar alţii reluau aproape cuvînt cu cuvînt texte vechi înlocuind doar numele şefului –, creatorii, “intelectualii angajaţi” primeau funcţii, vile, maşini, lefuri şi onorarii astronomice, fotolii la Academie, camere în casele de creaţie şi, mai presus de toate, privilegiul de a strînge din cînd în cînd vreo mînă importantă. Au cîntat “şantierele tineretului”, fără să le pese că acolo era mutilată psihologic şi social o generaţie întreagă. Au cîntat Canalul, fără să se întrebe cîţi oameni mureau acolo în fiecare zi. Au cîntat “izbînzile epocii de aur” a lui Ceauşescu, fără să vadă că, dincolo de propria lor îndestulare, mizeria ajunsese să producă diformităţi biologice. (Unii dintre ei s-au convertit după 1990, alţii primesc pensii ca răsplată pentru isprava de a fi otrăvit milioane de suflete.)

Contractul lor cu puterea era simplu: ei se prostituau proslăvind pe bandă rulantă tot ce li se cerea să proslăvească – ceea ce, politic, îi punea într-o poziţie de superioritate ameninţătoare asupra colegilor lor de breaslă şi chiar asupra societăţii, eliminîndu-i însă moral – şi, în schimbul decăderii acceptate, primeau privilegii la care, fără îndoială, ţineau mult mai mult decît la arta pe care ar fi putut s-o creeze. Ei îşi vindeau talentul şi conştiinţa – dar şi, oricît de paradoxal ar părea, libertatea: scriind la comandă, lăudînd ceea ce toată lumea detesta, îşi atrăgeau dispreţul general, se auto-condamnau la un trai izolat – oricît de îmbelşugat va fi fost acesta – în mijlocul micii caste de trădători spirituali la care aderaseră.

Statornicia incantaţiei politice (II)

Lucrurile ar fi continuat probabil la nesfîrşit, generaţii noi venind să înlocuiască pe cele ale căror resurse de murdărie se istoveau, dacă nu s-ar fi petrecut evenimentele din 1989. După căderea regimului Ceauşescu, în doar cîteva luni, un nou grup de intelectuali a ieşit la lumină, iar din el s-a constituit, cu uimitoare viteză, o elită vizibil dornică să se înstăpînească peste viaţa culturală a ţării. La mulţi dintre membrii acestui grup dominant nu este vorba decît de un reflex dobîndit prin ereditate, la alţii e repetarea în condiţii diferite a unui model a cărui eficacitate a fost amplu şi îndelung dovedită. De la bun început, aşadar, grupul s-a construit prin cooptări – criteriile fiind altele decît cele afirmate public – şi a practicat cu brutalitate excluderea. Oricît ar fi de tocit prin citări repetate, e greu de evitat preceptul lui Lenin – “Cine nu e cu noi e împotriva noastră” – care pare a fi ghidat politica de constituire şi de funcţionare a grupului.

În perioada 1990-1996, activitatea acestei elite a fost aproape exclusiv una de opoziţie. Toate energiile erau îndreptate împotriva regimului Iliescu (care, de altfel – şi faptul merită subliniat –, nu a stîrnit nici o vocaţie incantatorie). Vehemenţa opoziţiei a fost atît de mistuitoare – însă, pe de altă parte, ridicol de ineficace – încît elita a uitat să se preocupe şi de construirea unei alternative viabile. Astfel, în 1996, cînd Convenţia Democrată şi Emil Constantinescu au ajuns în fruntea statului, preşedintele şi guvernul erau lipsiţi de rădăcini în societate şi, în fond, lipsiţi de putere. Atunci, pentru foarte scurt timp, elita a fost atrasă de tentaţia cultului personalităţii, dar, neprimind nici recompense şi nici măcar încurajări, a abandonat şi s-a reîntors la opoziţia faţă de o eventuală revenire a regimului Iliescu (opoziţie în continuare ineficace şi, în plus, încununată de un final pe cît de grotesc, pe atît de umilitor: abila manipulare care a constat în plasarea lui Corneliu Vadim Tudor pe locul doi la alegerile prezidenţiale din 2000 i-a condus pe eternii militanţi anti-Iliescu să lanseze un apel în favoarea lui Iliescu!) Între 1996 şi 2000, corul elitei n-a cîntat osanale decît unui singur om, ieşit din propriile ei rînduri: Andrei Pleşu. Numirea lui în funcţia de ministru al Afacerilor Externe a fost prezentată drept un eveniment istoric, menit să schimbe soarta României şi, eventual, să dea un luciu suplimentar diplomaţiei internaţionale. Nici una, nici alta dintre aceste preziceri nu s-a împlinit. Ministerul Afacerilor Externe a rămas ceea ce fusese dintotdeauna, iar diplomaţia românească nu a strălucit prin nimic. Cît despre diplomaţia internaţională, ea nu pare să fi păstrat vreo amintire notabilă de pe urma contactelor cu dl Pleşu. Cît s-a scris, însă, pe malurile Dîmboviţei despre ministeriatul lui! Cu cîtă furie s-a reacţionat cînd un jurnalist a îndrăznit să se întrebe dacă e normal ca fundaţia condusă de ministrul Afacerilor Externe să primească bani de la o fundaţie germană apropiată de guvernul de la Berlin! Privind în urmă, se poate spune că, între 1990 şi 2004, dl Pleşu a fost singura persoană publică din România căreia i-au fost sortite măgulirile îndoielnice ale cultului personalităţii.

După 2000, apăsată de povara apelului pro-Iliescu pe care îl adresase naţiunii, elita a adoptat o atitudine de prudentă expectativă. Sigur, din cînd în cînd, ea producea texte împotriva puterii, dar ar fi greu să le definim ca făcînd parte dintr-o campanie sistematică pe măsura celei dintre 1990 şi 1996. E, poate, momentul în care membrii ei încep să privească în faţă o serie de adevăruri neplăcute: producţia lor are o dimensiune şi o audienţă strict locale; nici unul dintre ei n-a reuşit să-şi facă un nume în afara graniţelor României; impactul acţiunii lor publice e nul, de vreme ce n-a produs nici cea mai mică îmbunătăţire socială sau politică. În ciuda aparenţelor, a auto-triumfalizării, eşecul e complet.

Revăzînd campania electorală din 2004 constatăm că elita n-a manifestat un entuziasm special faţă de alianţa D.A. şi cu atît mai puţin faţă de Traian Băsescu – rămas în memorii drept groparul CDR şi al ţărăniştilor. Sigur, fiind contra PSD, membrii ei sprijineau implicit alianţa şi pe Băsescu, dar de aici şi pînă la a organiza o adevărată campanie în favoarea lor e cale lungă.

După cîştigarea alegerilor, constatînd că elita nu se înghesuie împrejurul lui, Băsescu a avut inteligenţa să-i întindă o mînă binevoitoare. (Sau, mai degrabă, semi-inteligenţa, căci preşedintele ar fi trebuit să ştie că impactul membrilor ei asupra opiniei publice e neînsemnat.) Rezultatul a depăşit probabil aşteptările cele mai optimiste: obosiţi de prea multă aşteptare sterilă, intelectualii militanţi au urcat în dealul Cotrocenilor şi, fără prea multe ezitări, au acceptat să devină militanţi prezidenţiali. Unii, care apucaseră să-l înjure temeinic pe Traian Băsescu, au trebuit probabil să se repeadă la croitor pentru a-şi da hainele la întors. Dar astfel de neajunsuri n-au nici o importanţă: dacă preşedintele a avut mărinimia să uite tot răul pe care-l scriseseră despre el, puteau şi ei să uite convingerea cu care-l beşteliseră pe preşedinte. Şi, iată, roata istoriei s-a-ntors, doar noroaiele prin care trece sînt diferite.

Intelectualii prezidenţiali s-au pus, aşadar, pe treabă. Au fost făcuţi editorialişti sau comentatori în presa apropiată puterii, li s-au dat emisiuni la radio şi televiziune – e de la sine înţeles că, în acelaşi timp, s-au distribuit şi funcţii –, iar ei au început să construiască împrejurul lui Traian Băsescu o campanie care corespunde din toate punctele de vedere definiţiei cultului personalităţii. Nu trece nici o zi fără să avem parte de o astfel de producţie în presa scrisă şi vorbită, iar dacă cineva le-ar pune cap la cap s-ar ajunge mai mult ca sigur la un volum mai gros decît celebrul “Omagiu” dedicat lui Ceauşescu. E drept, totuşi, că despre Băsescu n-a scris încă nimeni poezii – dar timpul nu e pierdut, putem să mai sperăm. Pentru a li se linişti conştiinţele (?) şi a li se uşura demersul a fost organizată chiar şi o mică scenetă cu pretenţii solemne: condamnarea oficială a comunismului de către acelaşi Traian Băsescu care, în vara lui 2005, afirma că nu are nici un motiv pentru a face un astfel de gest, iar apoi cerea să i se aducă dovada că regimul comunist a fost criminal.

“Silvester Andrei salvează abatajul”, scria sinistrul A. Toma în 1950. “Traian Băsescu salvează România”, scriu şi răs-scriu intelectualii prezidenţiali din 2005 încoace. Desigur, regimul pe care îl proslăvea A. Toma era criminal, în timp ce regimul Băsescu nu este. Altminteri însă, demersul – punerea în slujba puterii şi preamărirea ei permanentă – e riguros acelaşi. A. Toma credea în regimul comunist, intelectualii prezidenţiali cred (poate) în Traian Băsescu – şi unul şi ceilalţi sînt sinceri în acţiunea lor. Dar sînt înregimentaţi, au devenit cronicari oficiali, agenţi de marketing şi de publicitate ai preşedinţiei, sînt plătiţi sub o formă sau alta pentru ce fac şi scriu ceea ce puterea aşteaptă de la ei. Zilele trecute, de pildă, spre seară, agenţiile de ştiri au difuzat o declaraţie virulentă, ca de obicei, a preşedintelui; cîteva ore mai tîrziu, exact aceleaşi “idei” apăreau în comentariul unuia dintre intelectualii prezidenţiali. E limpede, dată fiind concordanţa în timp, că textul comentariului fusese conceput în urma “sfaturilor” – altă dată se vorbea despre “indicaţii preţioase” – primite de la Cotroceni. Dar obsesia anti-Patriciu nu e oare inspirată tot de Cotroceni? Dar violenţa anti-PNL? Dar – şi e, fără îndoială, cea mai ridicolă dintre performanţele lor – tăcerea prudentă în faţa alianţei PDL-PSD dorită de preşedinte cu un an înaintea alegerilor?

Angajarea exhibiţionistă, practicată fie în anii comunismului, fie în anii Băsescu, nu şi-a schimbat natura. Şi atunci şi acum, scopul urmărit e acelaşi: convingerea opiniei publice prin intermediul unor personalităţi despre care se presupune că s-ar bucura de o anume respectabilitate. Şi atunci şi acum, un grup de intelectuali a acceptat să intre în acest joc, primind în schimb diverse recompense. Dacă toţi aceşti domni ar trăi strîmtoraţi doar din banii pe care-i primesc pentru ce scriu ar fi mult mai credibili. Realitatea, însă, e cu totul alta.

Există în toată lumea intelectuali care susţin o pesonalitate politică sau alta. Dar nu există nicăieri intelectuali care să fi transformat această opţiune în meserie şi nici în idee fixă, nu există nicăieri intelectuali care, săptămînă după săptămînă, să înnegrească paginile ziarelor cu texte soporifice despre idolul lor sau cu diatribe împotriva adversarilor acestuia (îndeletnicire destul de anevoioasă, de altfel, căci Traian Băsescu, personaj versatil prin excelenţă, îşi interverteşte prietenii şi adversarii într-un ritm ameţitor). Intelectualii noştri angajaţi – obsedant angajaţi –, cu toate pretenţiile lor cosmopolite, nu au echivalent în lumea civilizată. Avem de-a face cu un fenomen românesc, care, pentru că are rădăcini lungi în istoria ţării şi pentru că repetă modele vechi prin oameni care, de multe ori, s-au format în imediata vecinătate a acestor modele, capătă dimensiuni îngrijorătoare. Periculoase chiar, în măsura în care perpetuarea unei vechi şi nocive “tradiţii” poate crea emuli, gata să-şi ofere la rîndul lor pana – mai ales dacă e mediocră – oricui le-ar propune iluzia recunoaşterii, avantaje materiale şi promovări politice. Astfel, falsele elite s-ar regenera mereu, vindicative şi dominatoare, ieşirea din lamentabil ar fi blocată pentru totdeauna, iar linguşeala şi-a cîştiga un definitiv loc de frunte printre viciile naţionale.

Entuziasme

Pe 2 februarie 1990, cotidianul francez “Libération” ilustra cu fotografia de mai jos un articol despre manifestaţia pentru reunificarea celor două Germanii care avusese loc în ajun la Berlin. Tînăra cu chip încrezător (parcă ieşită dintr-o producţie a studiourilor Mosfilm) revendica, pur şi simplu, postul de “preşedinte al tuturor europenilor” pentru Gorbaciov. Pe vremea aceea – cine-şi mai aduce aminte? – şeful Kremlinului era unul dintre cei mai populari oameni din lume, iar sondajele arătau că, în multe ţări occidentale, dacă i-ar fi venit ideea să candideze la alegerile prezidenţiale, i-ar fi depăşit pe toţi politicienii locali şi ar fi fost ales cu un scor impresionant.

 

 

Privind această imagine, amintindu-mi diversele aspecte groteşti pe care le lua, atunci, “gorbymania”, mă întreb dacă nu asistăm din nou, azi, cu “obamania” dezlănţuită Dumnezeu ştie pe ce criterii, la un nou val de absurditate planetară, la o nouă alunecare pe panta entuziasmului controlat. Cînd oare se va cere numirea lui Obama în postul de preşedinte al lumii întregi? În fond, nu puţini sînt cei care speră că el este omul care va înlesni instalarea guvernului mondial, vechi şi periculos delir despre care se vorbeşte din ce în ce mai des, cu din ce în ce mai multă încredere.