Apariţii editoriale

În septembrie 2006, am inaugurat în cadrul editurii pariziene Kryos colecţia “Domaine roumain”, cu intenţia de a readuce în atenţia publicului o serie de texte uitate pe nedrept. Este vorba fie despre cărţi redactate în limba franceză de autori români, fie despre cărţi scrise de autori francezi şi care au România ca subiect.

Aceste lucrări reprezintă dovezi valoroase ale prezenţei româneşti în spaţiul intelectual european şi francofon. Ideea pe care s-a bazat conceperea colecţiei şi alegerea titlurilor este foarte simplă: aceste titluri pot “reveni la viaţă” prin introducerea lor în bibliotecile universitare sau marile biblioteci publice francofone (Franţa, Belgia, Elveţia, Québec). Astfel, ele se vor afla din nou la dispoziţia cercetătorilor şi a studenţilor, care, citîndu-le în bibliografiile lucrărilor lor, le vor face cunoscute în circuitele intelectuale.

Colecţia “Domaine roumaine” s-a îmbogăţit  în decembrie 2008 cu două titluri, pe care le datorăm unor mari istorici francezi din secolul XIX, prieteni fervenţi ai României: “Les principautés danubiennes” de Jules Michelet şi “Les Roumains” de Edgar Quinet. Amîndouă aceste cărţi, scrise după revoluţia de la 1848, sînt pledoarii înflăcărate în favoarea unei Românii care-şi căuta drumul către unitate şi identitate statală, aşteptînd recunoaşterea şi sprijinul Europei occidentale.

 

 

Cărţile au putut fi editate mulţumită sprijinului acordat editurii Kryos de către Banca Comercială Română – un gest de mecenat cultural care trebuie salutat aşa cum se cuvine.

Jules Michelet: Les Principautés danubiennes, Éditions Kryos, Collection “Domaine roumain”, Paris, 2008, ISBN 9782915518085

Edgar Quinet: Les Roumains, Éditions Kryos, Collection “Domaine roumain”, Paris, 2008, ISBN 9782915518092

Dictatura care se vrea originală

Citesc şi recitesc articolul dlui Cătălin Avramescu, şef al Cancelariei prezidenţiale, intitulat simplu, clar, monstruos: “Democraţie fără opoziţie”. Dată fiind funcţia pe care o ocupă acest personaj, îmi închipui că în momentul în care se aşterne pe scris pentru a prezenta publicului proiectul unui nou sistem politic, n-o face fără aprobarea celui în subordinea căruia se află. Ceea ce-mi dă o senzaţie extrem de neplăcută, obligîndu-mă să întrevăd, pentru România, perspective teribile.

Pe scurt, dl Avramescu afirmă (sprijinindu-se cu totală lipsă de onestitate intelectuală pe o serie de exemple care sînt, în realitate, accidente electorale) că opoziţia parlamentară e inutilă în democraţie. De aici, în treacăt fie spus, ar trebui să deducem că opoziţia parlamentară este, în schimb, utilă în regimurile dictatoriale şi deci că ea ar exista în astfel de regimuri!

Cum se poate ajunge, potrivit dlui Avramescu, la dispariţia opoziţiei? Foarte simplu. Urmînd exemplul regelui Carol al II-lea, cu al său Front al Renaşterii Naţionale, în România n-ar mai trebui să existe decît “un singur partid puternic, liberal-conservator”. Lăsînd la o parte absurditatea ideologică a unei astfel de construcţii, ajung la singura întrebare ce merită pusă după citirea acestui manifest delirant: nu-i aşa că, într-o ţară în care există un singur partid, alegerile devin inutile?

Iată, deci, că s-a ajuns la ce anunţam acum un an şi jumătate: dinspre Cotroceni s-a pogorît ideea unei democraţii şi mai originale decît cea dinainte: fără partide, fără alegeri, cu un Parlament inutil, dar cu un preşedinte mulţumit. Eventual, numit pe viaţă de către un grup de prieteni. Ştim despre cine e vorba…

Inconvenientele votului de auto-protest

În ultimii aproape douăzeci de ani, de cîte ori au fost chemaţi la urne, românii s-au aflat în situaţia neplăcută de a alege între un rău mai mare şi un rău mai mic. Sau, cel puţin, asta era ceea ce afirmau cu obişnuitul lor fatalism.

Acum trei săptămîni, cei mai mulţi dintre ei au ales să nu aleagă – ceea ce ar putea fi un paradox, dacă ne gîndim la constanţa cu care, decenii de-a rîndul, prima speranţă pe care o murmurau era aceea de a avea dreptul la alegeri libere. Îi dezgustă, pare-se, azi, clasa politică, de parcă această clasă politică n-ar fi ieşită din rîndurile lor şi aleasă de ei. Este un adevăr neplăcut, dar care trebuie spus şi repetat: această clasă clasă politică, aşa cum e ea, oglindeşte o bună parte a societăţii. Băsescu, de pildă, a fost ales pentru că mult prea mulţi români se recunosc în mitocănia lui jovială. Becali este un model pentru foarte mulţi adolescenţi cărora le-ar place să devină ca el. În general, pe oamenii publici care au furat mult îi invidiază cei care sînt frustraţi pentru că n-au furat destul.

Scîrba pe care o provoacă politicienii e un moft, un capriciu care nu se justifică prin nimic. România va avea o clasă politică normală atunci cînd societatea românească va fi în măsură să-i dea naştere. Iar pentru asta societatea trebuie să-şi regăsească reperele de normalitate. Pe care, deocamdată, nu pare dispusă să le caute.

Prin votul anemic, neclar din 30 noiembrie, românii – protestatari împotriva lor înşile – şi-au cedat dreptul de a alege, şi-au delegat libertatea de opţiune, dînd naştere unui haos care îi va costa scump. Ei i-au dat lui Traian Băsescu o procură în alb, care convine de minune temperamentului său autoritar. Iar Traian Băsescu a folosit această procură pentru a alege în numele românilor răul cel mai mare: acela care nu e numai rău, ci e şi şubred.

E pentru prima oară cînd absurdul se adaugă absurdului. Rezultatele nu se vor lăsa mult aşteptate.

Navigarea fără busolă

Pomeneam zilele trecute involuntara manifestare de umor a lui Traian Ungureanu, care se apucase să scrie despre “proiectul Băsescu” şi mă întrebam în ce o fi constînd acesta.

Astăzi am primit răspunsul: “proiectul Băsescu” este o succesiune de improvizaţii şi cîrpeli, soldate cu tot atîtea eşecuri, pe care încearcă să le repare cu alte improvizaţii şi cîrpeli.

Ceea ce s-a întîmplat azi – dezicerea, în cîteva ore, a unui om pe care Băsescu îl promovează de 4 ani şi pe care l-a numit acum 5 zile – arată destul de limpede că marinarul din dealul Cotrocenilor habar n-are pe ce lume se află şi că, dacă e lăsat să-şi facă de cap, riscă să afunde România într-o criză ce ar putea să-i fie fatală.

Bufoneria

“O, ţară tristă şi plină de humor” scria Bacovia cu o cerneală care parcă gemea de durere.

De-atunci, însă, am izbutit să anulăm tristeţea. Iar umorul s-a dus pe apa sîmbetei. Azi nu mai sîntem decît o ţară ridicolă, condusă de un preşedinte ridicol, înstăpînit peste un partid ridicol. Şi toţi, împreună, ne dăm în spectacol în faţa omenirii, fericiţi cînd, din greşeală, sîntem băgaţi în seamă.

Va avea cineva răbadrea să numere de cîte ori, din 2004 încoace, geniul politic Băsescu a suspinat în public din lipsă de Stolojan? Se va face cîndva un inventar al declaraţiilor prin care eram anunţaţi că va veni ziua cînd extrema pricepere a lui Stolojan va repara tot răul făcut de “ciumaţii” liberali?

Iată că ziua mult aşteptată şi la fel de mult promisă a venit. Stolojan a fost desemnat, numit, prezentat drept salvator (încă unul în lunga serie de falşi salvatori ai României). Ne-am bucurat prosteşte cînd presa internaţională s-a apucat să scrie despre el şi ne-am simţit liniştiţi cînd ne-a asigurat că “în zece zile” va face guvernul.

Dar iată că, încă o dată, Theodor Stolojan se retrage în ultima clipă. Trebuie să fii Băsescu (şi cîntăreţii lui de curte) ca să consideri că acest personaj este un om politic şi că are cea mai vagă idee despre ce înseamnă interesul naţional!

Băsescu s-a făcut de rîs cu marioneta lui. PDL s-a făcut de rîs cu eternul lui candidat. Şi, în măsura în care astfel de retrageri şi răsturnări repetate par a ne fi specifice, politica românească s-a făcut de rîs.

…Şi nu numai atît: am aflat cu ocazia asta cît de stabilă va fi guvernarea pe care ne-o pregăteşte Băsescu. Ceea ce, fără îndoială, e vestea cea mai proastă de multă vreme încoace.

Permanenţa strîmbei potrivnicii

După ce sinistrul domn Mihăieş va fi chemat într-o lume mai dreaptă, publicistica sa va putea îmbogăţi rafturile Bibliotecii Academiei cu o inegalabilă “Antologie a inepţiei politice”, al cărei subtitlu ar putea fi “Agresivitatea la comandă”. Iau cîteva exemple din cronica pe care o publică azi, ca în fiecare luni – există, pare-se, o lege perversă a periodicităţii catastrofelor -, în foaia “Răcnetul Cotrocenilor”.

“La fel au ieşit din istorie şi ţărăniştii, incapabili să înţeleagă momentul politic, măcinaţi de ambiţii personale şi de o incalificabilă lipsă de caracter.” Timp de patru ani, dl Mihăieş s-a zbătut în “România Literară” împotriva lui Emil Constantinescu şi a Convenţiei Democrate. Iar acum, tot el îi face responsabili pe ţărănişti de ceea ce a izbutit propriul său idol, gloriosul cîrmaci: distrugerea Convenţiei şi sufocarea definitivă a PNŢ. A cui o fi oare “incalificabila lipsă de caracter”? A victimei, a călăului sau a cronicarului?

“El [PNL] a ajuns la maturitate şi onorabilitate în perioada Stoica-Stolojan.” Chiar aşa să fie? Să-i amintesc dlui Mihăieş cu ce se ocupa Valeriu Stoica înainte de 1989? Nu. Mai bine îl rog să-l întrebe el însuşi pe celebrul avocat: “Ce mai face prietenul Dumitale de la Paris, Paulică?” Să-i amintesc, de asemeni, dlui Mihăieş că Theodor Stolojan administra, tot înainte de 1989, anumite conturi în care intrau, între altele, şi beneficiile conlucrării dintre dl Stoica şi numitul Paulică? Halal onorabilitate!

“Prin trădarea liberală, am ajuns în situaţia coşmarescă (sic!) de a-i vedea aliindu-se le guvernare pe oamenii lui Geoană şi pe oamenii lui Boc.” Pentru a putea vorbi de trădare trebuie să fi preexistat o înţelegere. S-a parafat oare o înţelegere între liberali, pe de o parte, şi PDL sau Băsescu, pe de altă parte? Dimpotrivă! Timp de aproape patru ani, n-am văzut decît voinţa lui Băsescu de a-i îndepărta pe liberali, cu orice preţ, de la guvernare. În ce a constat, deci, trădarea liberală? Dl Mihăieş, în fond, acuză acum PNL de a nu fi acceptat o alianţă despre care el însuşi a scris că ar fi un dezastru pentru imaculata formaţiune prezidenţială.

“Se vede treaba că pentru Dinu Patriciu un PNL de optsprezece la sută e un partid prea mare. Drept care, s-a gîndit să-l trimită la micşorat, într-o opoziţie de batjocură, terfelind şi ideea de democraţie, şi pe aceea de liberalism.” Aşadar, a fi în opoziţie terfeleşte ideea de democraţie! Democraţia, pare-se, nu poate fi decît aflarea la putere. Este, fără îndoială, lecţia pe care i-a dat-o dlui Mihăieş total-democratul Traian Băsescu. Dincolo de acest detaliu, rămîne “obsesia Patriciu”, ca o plictisitoare, neinspirată patologie psihiatrică.

“Aroganţa prostească a omului său [al lui Patriciu] de paie, Tăriceanu, a făcut României un rău incomensurabil.” Cu alte cuvinte, rezistenţa în faţa de mult afirmatei şi nefericitei idei a lui Băsescu de a-l numi pe Stolojan în fruntea guvernului e o dovadă de aroganţă prostească. Cine nu se supune capriciilor prezidenţiale – care nu au alt mobil decît realegerea în 2009 – face un rău incomensurabil ţării.

Mi se întîmplă – deşi n-am dorit niciodată răul nimănui – să visez o insulă pustie pe care aş trimite, pentru o coabitare de cîţiva ani, pe dl Băsescu şi pe adoratorii lui din lumea intelectuală. Sînt convins că dl Mihăieş ar trăi această experienţă cu o anume tristeţe.

Dincolo, însă, de aceste simpatice reverii, paradoxul care mă îngrijorează constă în faptul că virulenta producţie jurnalistică a dlui Mihăieş şi a semenilor săi este, în fond, paralelă cu cea a scribilor agresivi de la “Săptămîna” şi stîrneşte adeziuni similare, cantitativ şi calitativ. Nimic nu deosebeşte atacurile de azi ale intelectualilor băsescieni împotriva Partidului Naţional Liberal de atacurile de ieri ale intelectualilor “săptămînişti” împotriva Europei Libere! Demersul – “cine nu e cu noi e împotriva noastră” – este acelaşi, purtător al aceleiaşi vocaţii totalitare.

Prin “ajustare” către “nesimţire”

Dl Traian Ungureanu s-a transformat din sinucigaş dezabuzat în cronicar optimist al dezastrului. Cîteva fraze din editorialul lui de azi merită să fie examinate şi chiar reţinute.

“Nu urmează paradisul, dar ajustarea PSD contează.” Iată, în sfîrşit, o explicaţie a alianţei care se întrezăreşte din ce în ce mai limpede. PDL şi alegătorii săi acceptă sacrificiul compromisului numai pentru a “ajusta” PSD. Adică viitorul guvern va fi, pentru oamenii dlui Geoană, un fel de şcoală de corecţie pe care o vor absolvi “ajustaţi” (potrivit modelului băsescian, se vede treaba).

“Anul [2009] în care se joacă supravieţuirea sau dezastrul.” Suprevieţuirea înseamnă realegerea lui Băsescu! O asemenea enormitate nu s-a scris nici măcar despre Ceauşescu. Ceea ce nu e puţin lucru! Dar, dac-o luăm aşa, în 2014, cînd Băsescu, vrînd-nevrînd, o să trebuiască să se retragă, ce-o să se întîmple? România se va auto-suspenda de pe lista statelor lumii? Pe de altă parte, ne-alegerea lui Băsescu ar însemna dezastrul. Iată-l, deci, transformat în singura, ultima posibilitate de mîntuire a României. Delirul e complet – şi e periculos.

“Orice guvernare fără PDL înseamnă gîtuirea proiectului Băsescu.” Care proiect? Unde a fost publicat “proiectul Băsescu”? Cîte pagini are? Sau o fi vorba de profunda zicere “să trăiţi bine”?

“Să sperăm că intrăm într-o eră de nesimţire productivă.” Adică, probabil, un alt fel de “democraţie originală”. Din altruism, devotat cauzei unei Românii evoluate politic, PDL îşi va suporta cu nesimţire misiunea de “ajustare” a PSD. Evident, ne putem gîndi şi la o altă formă de nesimţire, mai simplă (aceea, de pildă care-i împiedică pe unii să se arunce de pe bloc) şi care, dacă e menţinută la un nivel convenabil, poate produce în continuare onorarii şi drepturi de autor…

Esenţa gîndirii băsesciene

Dl Patapievici tocmai şi-a publicat subtila analiză săptămînală. Greu de citit, greu de digerat, fără vreun alt interes decît acela de a ne lămuri care e singura cheie a politicii româneşti: ura lui Patriciu contra lui Băsescu. Totul, pare-se, poate şi chiar trebuie explicat prin această ură obsesională. Tot aşa cum, am putea spune, e obsesională încercarea dlui Patapievici de a explica totul prin această ură. (Să nu uităm, toutuşi, că acum două săptămîni Mircea Mihaieş transmitea un mesaj de asigurare dinspre Băsescu-PLD către Patriciu, mesaj în care nu era vorba despre nici o ură.)

Şi mai aflăm ceva la fel de important: iubirea pentru mare cîrmaci e intactă. Băsescu are dreptate, Băsescu e bun, Băsescu e înţelept, Băsescu e salvatorul României, pe care o va izbăvi chiar şi de alianţa negociată sub auspiciile lui Băsescu. O alianţă de care doar liberalii sînt responsabili.

Realizez abia acum că dl Patapievici şi prietenii lui băsescieni s-ar fi descurcat foarte bine pe vremea cînd A. Toma scria “Silvester Andrei salvează abatajul”. Atunci, ar fi ajuns chiar academicieni.

Parcă l-a desenat Beniuc!

Îngerii de poleială

La începutul lui 1977, “conducerea de partid şi de stat”, printr-unul dintre organele sale de propagandă (foaia “Săptămîna”), i-a dat o notă bună lui Eugen Ionescu, afirmînd că, spre deosebire de alţi “năimiţi” (cuvînt cu care ne plictiseşte acum, în cam acelaşi spirit, Mircea Mihăieş), ilustrul scriitor nu critica politica României.

Agasat pe drept cuvînt de această inepţie, Eugen Ionescu i-a adresat lui Ceauşescu o scrisoare pe care a citit-o el însuşi la “Europa Liberă” în februarie 1977. Text strălucit, în care luciditatea politică se întîlneşte mereu cu o ironie fără milă, o astfel de scrisoare ar fi putut provoca sinuciderea imediată a unui destinatar normal. Ceea ce, evident, Ceauşescu nu era.

La sfîrşitul acestui rechizitoriu, “Conducătorul” era sfătuit să abandoneze puterea şi să se refugieze în Franţa, unde Eugen Ionescu făgăduia să-i găsească un post de cizmar, potrivit calificării sale, iar “savantei de renume internaţional” un loc de servitoare într-o casă bună.

De ce-mi amintesc tocmai azi de această superbă satiră? Poate din pricina luminoşilor de pe Dîmboviţa – încornoraţii lui Băsescu. Idolul lor e pe cale să-i trădeze, iar cauza pe care au servit-o cu abnegaţie (în schimbul posturilor sau ajutoarelor bancare) pare să se transforme într-un mărunt, mizerabil calcul electoral al marinarului lor preferat. La urma urmei, sprijinindu-l cu atîta îndîrjire, se poate spune că au sprijinit revenirea la putere a PSD – adică refacerea FSN, duşmanul lor de moarte. (Asta, fireşte, dacă ei ar fi în măsură să aibă cu adevărat duşmani de moarte.)

Acum, cînd răul e pe cale de a fi săvîrşit, ce le mai rămîne? Tăcerea sau exilul. Tăcerea nu le stă în fire. De ce n-ar veni, deci, aceşti domni în Franţa, unde li s-ar putea găsi posturi pe măsură: editorialişti la cele mai mari cotidiene, profesori la cele mai celebre facultăţi, autori adulaţi al celor mai celebre edituri. De ce? Pentru că, perfect necunoscuţi în afara spaţiului mioritic, nimeni nu-i bagă în seamă de 20 de ani şi nimeni nu le oferă nimic, în timp ce Eugen Ionescu chiar ar fi putut să-i procure lui Ceauşescu o foarte onorabilă slujbă de cizmar. Cumplită soartă- să fii atît de mic cînd eşti atît de mare!

Vrînd prea mult, mizînd aiurea, ei s-au condamnat la un viitor cel puţin îndoielnic: acela de a rămîne poleiala lucioasă în care un personaj primitiv îşi înveleşte murdăriile.