O iubire imposibilă: el şi ei

Să ne închipuim pentru o clipă că Traian Băsescu n-ar fi ajuns ce a ajuns. Să ni-l închipuim în continuare căpitan de vapor, băutor zdravăn şi client al cîtorva bordeluri de mîna a doua pe diverse continente, făcîndu-şi micul trafic cu blue-jeans şi casete video – trafic tolerat de “organele competente” în schimbul notelor informative redactate la fiecare întoarcere din călătorie -, regăsindu-şi din cînd în cînd modestul apartament de la Constanţa, organizîndu-şi contabilitatea nu totdeauna clară împreună cu nevasta lui casieriţă la Alimentara şi, printre hăhăieli îngălate, isprăvind vreo sticlă de tărie în compania socrului miliţian.

Nu e de loc greu să ne închipuim toate astea pentru că ele au existat cu adevărat.

Să facem însă un exerciţiu de imaginaţie ceva mai complicat. Să ne închipuim că, în toiul unui astfel de mic zaiafet, pe nepusă masă sună la uşă. Hăhăielile scad imediat, vreun obiect care n-ar trebui să se afle acolo, dar care totuşi e încă la vedere, dispare ca prin farmec, dna Băsescu se duce să deschidă şi, spre uşurarea tuturor, din vestibul se aud voci de prieteni. Într-o clipă, împrejurul lui nea Traian apar şi Pleşu, şi Patapievici, şi Liiceanu, şi Ungureanu, şi Mihăieş, cu toţii surîzători, gata să chefuiască pînă-n zori cu şugubăţul amfitrion, să facă schimb de grosolănii şi să-i asculte amintirile deocheate.

Spre deosebire de primul exerciţiu, o astfel de scenă e greu, imposibil chiar de închipuit. Pentru că dacă Traian Băsescu ar fi rămas un simplu marinar incult şi mitocan, nici unul dintre vîrfurile spirituale ale neamului nu s-ar fi umilit întreţinînd cu el relaţii amicale. Le-ar fi crăpat obrazul de ruşine dacă i-ar fi obligat cineva să publice fie şi numai un rînd despre el (sau ar fi scris, ca Mircea Mihăieş, acum nici zece ani, texte infamante). Ar fi putut să-l vadă căzut într-o rigolă şi nici nu le-ar fi păsat.

Azi, pentru că România e o ţară mereu “originală”, Traian Băsescu a încetat să fie un simplu marinar. E, însă, tot ce s-a schimbat în viaţa lui. Celelalte trăsături şi le-a păstrat intacte. Nici un dram de cultură, nici o umbră de civilizaţie nu s-au lipit de el. În afară de combinaţii discutabile, nimic interesant nu se petrece în spiritul lui, iar asta se vede de la o poştă. Cu ce-i atrage, atunci, pe Marii Preoţi ai gîndirii româneşti? De unde le vine fascinaţia – exprimată cu monotonia cu care exhibiţioniştii îşi descoperă zi după zi neînsemnata nuditate – pentru performanţele politice mediocre ale acestui personaj mediocru? Nu izbutesc să găsesc decît o singură explicaţie: mirajul puterii. Cineva i-a explicat lui Traian Băsescu un lucru simplu: aceşti oameni au depăşit 50 sau chiar 60 de ani; în România, nu se ştie de ce, li s-a atribuit statutul de genii, dar, dacă treci Dunărea la Ruse, nu mai ştie nimeni cine sînt şi nimănui nu-i pasă de ei; un vag gust de ratare a început, uneori, să li se cuibărească în fundul gîtlejului. Geniile naţiunii nu sînt genii decît în grup, prin decretul prietenilor. Dacă – Doamne fereşte! – dispar mîine, peste zece ani sînt pierduţi în uitare. Şi ce i-ar putea consola de acest previzibil dezastru? Posturi! Funcţii! Demnităţi publice! Traian Băsescu a înţeles această simplă demonstraţie şi a făcut din ei demnitari – adică intelectuali oficiali. La rîndul lor, ei au înţeles tîrgul care li se propunea pe negrăite şi care se reduce la o meschină evidenţă: trebuie să-l ţineţi pe Băsescu sus, pentru că, altminteri, vă prăbuşiţi cu el.

Demersul e vulgar pentru nişte îngeri ai spiritului – dar se pare că angelismul însuşi poate fi vulgar cînd e practicat între Cotroceni şi Dîmboviţa cu singurul scop de a justifica mărunte privilegii.