Pană de locomotivă

În 2004, alianţa D.A. l-a considerat pe Traian Băsescu drept cea mai bună “locmotivă” electorală. Rezultatul alegerilor a arătat că lucrurile nu stăteau chiar aşa: la legislative s-a cîştigat cu o diferenţă mică, iar la prezidenţiale Băsescu a fost departe de a-l zdrobi pe adversarul lui (care, de altfel, l-a depăşit în primul tur).

Patru ani mai tîrziu, “locomotiva” a obosit jucîndu-se de-a frînatul, iar “trenul” pe care-l trage după sine – faimosul partid prezidenţial – a convins mult mai puţini clienţi decît se bănuia. Concluzia e limpede: Băsescu nu e de nici un ajutor pentru PDL, iar PDL nu e de nici un ajutor pentru Băsescu. Combinaţia nu e funcţională şi, dacă s-ar da dovadă de puţină logică, ea ar trebui să se termine printr-o ruptură rapidă. Ceea ce, în treacăt fie spus, ar da loc unui spectacol destul de amuzant.

Sînt sigur că ultima ieşire a lui Traian Băsescu – dizertînd paranoic pe tema unei lovituri de stat îndreptată împotriva lui şi anunţînd că e hotărît să declanşeze o criză instituţională şi politică extrem de gravă – a tras mult în jos rezultatul PDL. Dacă aceasta este explicaţia rezultatelor, e semn bun pentru luciditatea politică a alegătorilor.

Emil Boc a anunţat acum cîteva săptămîni că, dacă pierde alegerile, îşi dă demisia din fruntea PDL. Ar fi un gest poate specatculos, dar perfect inutil. Mult mai inteligent din partea lui ar fi să se ducă la Traian Băsescu şi să-i spună că PDL încetează să mai fie un partid prezidenţial, din moment ce acţiunile nesocotite ale preşedintelui se traduc prin sancţionarea de către alegători a formaţiunii pe care o conduce. Ar fi, de altfel, nu numai inteligent: acest gest util ar putea pune capăt prea lungii crize politice pe care tot Traian Băsescu a stîrnit-o.

Dacă PDL vrea să supravieţuiască, singura soluţie pe care o are la îndemînă este să se descotorosească de Traian Băsescu – om al conflictelor şi al trădărilor -, dar şi de inconsistentul Theodor Stolojan, personajele din pricina cărora partidul a primit o palmă electorală.

Aş adăuga încă un lucru. Intelectualii prezidenţiali au fost şi ei de rău augur pentru PDL. Campania isterică sau lacrimogenă la care s-au dedat n-a servit la nimic. Dimpotrivă. Aşadar, ar fi cuminte, mi se pare, ca PDL să aleagă între masa electorală şi propagandiştii contraproductivi: Patapievici, Ungureanu, Mihăieş, etc. Propagandişti care, de altfel, ar trebui să facă o cură de tăcere după deserviciul pe care l-au făcut PDL.

 

P.S. Nu pot să închei fără un cuvînt de laudă pentru PNL. După 4 ani de guvernare, după 3 ani de sabotaj prezidenţial, după 2 ani petrecuţi într-o fragilă minoritate, PNL obţine, dacă nu mă înşel, un scor mai bun decît în 2004. O performanţă pe care o salut aşa cum se cuvine şi despre care sper că va enerva cu îndestulare pe unii comentatori.

Cruciada purificatoare a fecioarelor

Cînd am scris textul “Fecioarele şi politica dîmboviţeană”, nu ştiam că lamento-ul dlor Liiceanu, Patapievici şi Tismăneanu a avut drept cadru un fel de colocviu organizat după toate regulile artei. Descopăr acum, pe blogul Auftakt, detalii interesante – sau poate ar trebui să spun neliniştitoare.

“Evenimentul […] este parte a unui program mai vast menit să contribuie la asanarea şi modernizarea vieţii publice româneşti.” Asanare! Să nu uităm că genitorii biologici sau spirituali ai acestor domni s-au îndeletnicit la vremea lor cu asanarea societăţii româneşti prin expedierea la Canal, Jilava, Aiud, Gherla, etc. a celor care gîndeau altfel decît ei. Progeniturile vor acum să asaneze viaţa publică românească. La urma urmei, de ce n-ar asana-o de ei înşişi?! Cu toţii au urlat ca din gură de şarpe cînd Vadim i-a ameninţat, în 2000, că-i elimină. Acum, că au îmbrăcat uniforma de asanatori, ideea le convine, le pare chiar necesară.

Şi cum vor asana, cum vor moderniza aceşti domni viaţa publică românească? Prin cenzură, fireşte! O tehnică pe care o au în sînge şi pe care o aplică deja – la scară mică, e drept, dar cu mult succes. Ştiu din proprie experienţă cît de uşor se elimină o semnătură. Cînd nimeni nu va mai scrie rău despre ei, vor considera că viaţa publică românească a fost asanată, a devenit modernă. Iată o formă perfectă de delir paranoic. (Mă întreb dacă vor încerca să asaneze şi proza lui Mircea Mihăieş, unul dintre cei mai violenţi şi vulgari comentatori din presa românească. Desigur nu, căci violenţa lui e îndreptată în sensul bun!)

Remarc, de asemeni, un detaliu care mi se pare semnificativ: moderatorul dezbaterii a fost Valeriu Stoica. Faptul că dl Stoica pledează în cadrul proceselor pe care aceste victime permanente le intentează presei ar putea indica o tendinţă de radicalizare juridică. (Mă întreb din nou – prosteşte, desigur – dacă aceşti arhangheli ai purificării spirituale au o senzaţie de confort moral cînd se află în preajma dlui Stoica. Dacă da, îi felicit pentru această performanţă.)

Domnii sus-citaţi şi avocatul lor consideră drept “terorim mediatic” faptul că au fost criticaţi în presă. Marea lor frustrare vine din faptul că, declaraţi geniali pe malul Dîmboviţei, ei n-au izbutit să-şi facă nici nume, nici renume în străinătate. Dar dacă acest miracol s-ar fi întîmplat şi dacă ei s-ar fi implicat în dezbaterea publică din vreo altă ţară, oare ce-ar fi făcut la prima  înjurătură care li s-ar fi administrat? L-ar fi chemat pe Valeriu Stoica să-i apere? Ar fi încercat să asaneze tot universul? Căci, dincolo de fleacurile pe care încearcă să le acrediteze, polemica se practică în toată lumea, oamenii publici sînt agresaţi de ziarişti şi comentatori, se aruncă găleţi întregi de gunoi la fiecare ocazie – dar nimeni nu se smiorcăie isteric. Pentru a nu cita decît un exemplu – care mi-e antipatic şi care e foarte mediatizat – am să le spun că Bernard-Henri Lévy n-a încercat să asaneze pe nimeni cînd a fost făcut imbecil în paginile unui ziar important, nici cînd un săptămînal parizian a publicat un lung dosar despre penibilele excese pe care i le permite acestui militant de stînga imensa avere pe care o posedă.

“Care sînt principalele instrumente legale, politice şi mediatice prin care pot fi preîntîmpinate sau stopate aceste practici?” s-au întrebat cei trei. Cenzura, aşa cum spuneam. Etichetarea adversarilor. Intervenţiile la conducerea ziarelor. Insinuările sibiline. Nici o grijă, domnilor victime! Veţi reuşi să rămîneţi singuri, nespurcaţi de cuvintele celor care cred altfel. Şi viaţa voastră va fi la fel de plicticoasă cum era cea lui Ceauşescu. Închideţi-vă, ca el, într-o cuşcă, respiraţi printr-o mască, astupaţi-vă urechile cu vată, protejaţi-vă de o lume care nu vă înţelege, de o lume care vă enervează, de o lume care vă revoltă.

Se povestea, acum mulţi ani, că Elena Ceauşescu i-ar fi spus într-o zi Conducătorului: “Nicule, ăştia nu te merită!” La fel faceţi şi voi, domnilor militanţi cu pielea prea fină: vă uitaţi unii la alţii ca în tot atîtea oglinzi goale şi vă spuneţi: “Ăştia nu ne merită!” Nu e chiar adevărat. Vă meritaţi între voi. Ceea ce tot înseamnă o bună duzină.

Cultivarea confuziei între roşu şi roşu

Descopăr cu mare întîrziere că Parlamentul european a adoptat acum cîteva săptămîni o rezoluţie de condamnare a foametei pe care Moscova a declanşat-o în mod artificial în Ucraina, în 1932-1933.

“O crimă înspăimîntătoare, comisă împotriva poporului ucrainean şi a umanităţii […]  plănuită în mod cinic şi crud de către regimul stalinist pentru a impune politica sovietică de colectivizare a agriculturii împotriva voinţei populaţiei rurale din Ucraina.”

În România, “convingerea” ţăranilor (cu gloanţe) şi “accelerarea” colectivizării (cu tancuri) a fost organizată de unităţile pe care le conducea Nicolae Ceauşescu. În alte părţi, “problema” a fost dată în sarcina satrapilor locali.

E meritoriu că Parlamentul european a avut ideea de a supune votului această rezoluţie, şi foarte meritoriu că ea a fost adoptată. Totuşi atrag atenţia asupra unui fapt care are de ce să tulbure pe cititorul atent: crima este atribuită “regimului stalinist“, nu regimului comunist. Diferenţa e foarte mare! Sîntem încă în logica pe care Gorbaciov a impus-o la sfîrşitul anilor ‘80 – stalinismul a fost oribil şi criminal, nu comunismul -, logică pe care Occidentul a acceptat-o fără să crîcnească şi care, pe de altă parte, e proprie partidelor troţkiste.

Să nu uităm, în aceeaşi ordine de idei, refuzul Adunării parlamentare a Consiliului Europei (2006) de a adopta o rezoluţie de condamnare a comunismului.

Iată de ce, între altele, micul spectacol al lui Traian Băsescu din Parlamentul României este derizoriu, iată de ce el a rămas fără consecinţe. Comunismul nu poate fi condamnat într-o singură ţară, în cadrul unui bîlci parlamentar, de către persoane care nu au alt interes decît propria propagandă electorală. Comunismul trebuie condamnat la nivel mondial, în cadrul unui proces (sau al unei vaste şi solemne dezbateri) la care să participe toate marile puteri şi toate ţările care au suferit de pe urma abjecţiei marxist-leniniste.

Pînă atunci, vom fi nevoiţi să suportăm şi chiar să salutăm surogate prin care e condamnat stalinismul. Problema e că tinerii care citesc în grabă aceste informaţii şi care nu au o cultură istorică suficientă riscă să cadă în capcană şi să facă identificarea comunism-stalinism.

Pe marginea mizeriei

De-a lungul anilor pe care i-am petrecut departe de plaiul dîmboviţean, am pierdut legătura cu anumite forme – îndeobşte agresive – ale sub-culturii neaoşe. Nu cred, de pildă, să fi ascultat vreodată o manea – ceea ce, recunosc, mă pune într-o situaţie de jenantă inferioritate faţă de unele genii ale naţiunii, care s-au declarat gata să promoveze această formă de exprimare a mahalalei.

În starea de ignoranţă în care mă aflu, cu mintea şi sufletul nepregătite pentru experienţe-limită, mi-a fost dat să privesc două clipuri de campanie ale PDL – sau, mai precis, două interpretări şi două puneri în scenă aproape identice ale aceluiaş “cîntec”.

Nu vreau să calculez cîţi săraci ar fi putut fi hrăniţi şi timp de cîte săptămîni cu banii care s-au cheltuit pentru producerea acestor imbecilităţi mîrlăneşti. Nu vreau nici măcar să aflu dacă intelectualii pe care-i persecută toată lumea din cauza angajării lor politice au fost străbătuţi de un fior estetic-solidar privind porcăriile pe care le generează partidul lor favorit. (Mi-ar place, totuşi, să-i ştiu pe aceşti domni închişi într-o sală în care, timp de 24 de ore, să li se cînte în buclă “Ei cu ei şi noi cu voi”!)

Dincolo, însă, de aceste amănunte neînsemnate, un singur lucru mă interesează cu adevărat. Au fost produse ororile publicitare ale PDL în ruptură totală cu realitatea socio-culturală a masei electorale, sau se adresează ele unui public despre care se ştie că le poate aprecia?

Sînt tentat să dau acestei întrebări un răspuns afirmativ – ceea ce implică imediat o constatare pe cît de simplă, pe atît de neplăcută: dacă numărul românilor care pot fi atraşi cu asemenea producţii a devenit destul de mare încît să le justifice existenţa, înseamnă că ne aflăm în faţa unei involuţii socio-culturale a României. Ceea ce, mergînd mai departe, înseamnă că şcoala, presa, clasa politică şi în special intelectualii care se pretind formatori de opinie şi-au ratat în mod dramatic misiunea. O vastă dezbatere sociologică ar fi necesară. Dacă nu cumva e prea tîrziu.

Fecioarele şi politica dîmboviţeană

Dnii Liiceanu, Patapievici şi Tismăneanu s-au plîns de tratamentul prost ce li se aplică de către presă şi o parte din opinia publică – preţ nejustificat, ni se dă să-nţelegem, pentru angajarea lor în tabăra Băsescu-PDL.

Sînt oare aceşti domni atît de naivi încît să nu ştie că oricine, pe scena politică, se alege cu înjurături? Cine nu suportă să fie criticat, calomniat, insultat, se duce să joace table în Cişmigiu, nu se lansează în militantism politic şi nici nu declanşează polemici în presă. Sînt oare ei atît de sensibili încît să nu suporte nici măcar o zecime din măscările pe care le-a suportat, de pildă, Corneliu Coposu? Cine nu face faţă inevitabilei trivialităţi a luptei politice şi josniciilor aferente (practici universale, de altfel, nu doar dîmboviţene), se duce să se-nscrie într-un cerc de croşetat, nu se-nghesuie în prim-planul actualităţii.

Aceşti domni îi fac, de trei ani, campanie lui Traian Băsescu. Acum şi-au asumat şi promovarea PDL. E dreptul lor, fireşte. Dar, astfel stînd lucrurile, la ce se aşteaptă? La telegrame de felicitare şi buchete de flori expediate de partea adversă? Ar însemna că sînt inconştienţi. Ar însemna că habar n-au ce-nseamnă politica.

Să ne imaginăm, de pildă, că dl Patapievici ar fi fost un militant al PNL – ceea ce, de altfel, a şi încercat să pară înainte ca girueta intereselor instituţionale să-i arate o altă direcţie, mai profitabilă. Dacă ar fi fost aşa, prietenul şi subalternul lui Mircea Miăieş l-ar fi făcut albie de porci săptămînă după săptămînă. Dacă Mircea Mihăieş ar fi fost PSD-ist, l-ar fi beştelit Patapievici. Şi aşa mai departe. Politică fără înjurături nu s-a făcut niciodată, chiar dacă asta îi tulbură peste poate pe feciorelnicii domni enumeraţi mai sus.

Ceea ce, însă, mi se pare complet ridicol în această răbufnire de delicateţe ultragiată, este că autorii protestului – poate mai puţin dl Tismăneanu – nu se sfiesc, ei înşişi, să tîrască în noroi pe oricine nu e de acord cu ei, adică pe oricine nu-l venerează pe Traian Băsescu. Ridicol şi, în special, profund necinstit. Logica lor e simplă: noi putem înjura pe oricine şi e chiar de datoria noastră s-o facem; de noi însă n-are dreptul nimeni să se lege. Cam tot aşa gîndea şi partidul comunist.

Încă un cuvînt despre dl Patapievici. El se plînge din nou de faptul că a fost agresată memoria tatălui său, care “dintr-un savant tăcut a fost trecut la rangul de nomenclaturist”. E interesant de constatat că, dintr-o dată, acest om a cărui autobiografie manuscrisă circulă pe Internet e prezentat ca “un savant tăcut”. Savant în ce domeniu?

Dar nu asta contează. Contează faptul că nimeni n-ar fi ajuns să vorbească de tatăl dlui Patapievici dacă el însuşi, într-o scrisoare din 1990 adresată lui Alexandru Paleologu şi publicată în volumul “Politice”, nu şi-ar fi prezentat genitorul sub o lumină absolut mizerabilă. Atunci, dl Patapievici a vrut să se acrediteze drept un suflet pur, scîrbit de compromisurile familiei din care se trage. Dar, iată, s-a dovedit destul de slab pentru a nu izbuti să asume în timp ceea ce el însuşi a scris, şi destul de necinstit pentru a-i acuza pe ei care preiau propriile sale acuzaţii. Patetic… Neliniştitor…

Mesagerul pogorît de pe Olimp

În vremurile glorioase ale Uniunii Sovietice, de fiecare dată cînd partidul avea nevoie să răspîndească o idee sau să transmită un mesaj vreunui interlocutor străin, fără ca ideea sau mesajul să aibă aerul de a emana direct din structurile partidului, se recurgea la o tehnică foarte simplă: “Pravda” publica sub semnătura uni ziarist inexistent un articol care conţinea punctul de vedere al Kremlinului.

Subtilii strategi de la Dîmboviţa s-au gîndit că ar putea să adapteze condiţiilor locale tehnica sovietică, dar, ca de obicei, rezultatul e mai degrabă rizibil.

În loc de “Pravda” e folosit “Evenimentul Zilei” şi, la nevoie, “Cotidianul”. Rolul ziariştilor inexistenţi îl joacă de cele mai multe ori – ceea ce nu e cu totul inexplicabil – conducerea Institutului Cultural Român. Comentariul de azi al dlui Mircea Mihăieş este o perfectă ilustrare a acestei practici. Pe de o parte, el îi propune / promite (dar în numele cui?) dlui Dinu Patriciu “garanţii că va beneficia din partea democraţilor măcar de statutul asigurat de pesedei”. Pe de altă parte, tratîndu-l pe dl Tăriceanu de “şantajist” specializat în “note isterice”, autorul pare să transmită că alianţa PNL-PDL s-ar putea renaşte doar din grămăjoara de cenuşă pe care ar produce-o necesara imolare a actualului prim-ministru. Comanditarii dlui Mihăieş recomandă apoi ca “vocile tinere” ale PNL să fie lăsate să se exprime mai sonor şi, în acelaşi timp, să fie impusă cîte o surdină dnei Nicolai şi dlui Haşotti.

Dl Mihăieş este, o dată în plus, transmiţătorul unui mesaj. Faptul că-şi îndeplineştea misiunea în public, printr-un articol despre care nu vedem de ce ar putea interesa pe cititorul de rînd, reprezintă o formă clară, grosolană, de influenţare a strategiei interne a unui partid, sau, altfel spus, de forţare a mîinilor. Într-o ţară normală, demersul funcţionarului public Mihăieş, în plină campanie electorală, s-ar fi terminat urît. În România, el va primi fără îndoială o acadea de la Cotroceni, sau poate chiar mai multe.

În fond, din toată povestea asta care devine dn ce în ce mai sordidă, mi-ar fi plăcut să cunosc un detaliu: cine, cînd, sub ce formă i-a comandat dlui Mihăieş articolul de azi? Ah, dac-aş fi putut fi invizibil, alături de dl Mihăieş, cînd i s-au dictat principalii termeni ai tîrgului!… Mi-ar fi plăcut să văd dacă, în timp ce lua note, îşi păstra acelaşi aer de triumf superior, sau dacă nu cumva fusese redus la stadiul de umilă ureche şi supus condei…

O iubire imposibilă: el şi ei

Să ne închipuim pentru o clipă că Traian Băsescu n-ar fi ajuns ce a ajuns. Să ni-l închipuim în continuare căpitan de vapor, băutor zdravăn şi client al cîtorva bordeluri de mîna a doua pe diverse continente, făcîndu-şi micul trafic cu blue-jeans şi casete video – trafic tolerat de “organele competente” în schimbul notelor informative redactate la fiecare întoarcere din călătorie -, regăsindu-şi din cînd în cînd modestul apartament de la Constanţa, organizîndu-şi contabilitatea nu totdeauna clară împreună cu nevasta lui casieriţă la Alimentara şi, printre hăhăieli îngălate, isprăvind vreo sticlă de tărie în compania socrului miliţian.

Nu e de loc greu să ne închipuim toate astea pentru că ele au existat cu adevărat.

Să facem însă un exerciţiu de imaginaţie ceva mai complicat. Să ne închipuim că, în toiul unui astfel de mic zaiafet, pe nepusă masă sună la uşă. Hăhăielile scad imediat, vreun obiect care n-ar trebui să se afle acolo, dar care totuşi e încă la vedere, dispare ca prin farmec, dna Băsescu se duce să deschidă şi, spre uşurarea tuturor, din vestibul se aud voci de prieteni. Într-o clipă, împrejurul lui nea Traian apar şi Pleşu, şi Patapievici, şi Liiceanu, şi Ungureanu, şi Mihăieş, cu toţii surîzători, gata să chefuiască pînă-n zori cu şugubăţul amfitrion, să facă schimb de grosolănii şi să-i asculte amintirile deocheate.

Spre deosebire de primul exerciţiu, o astfel de scenă e greu, imposibil chiar de închipuit. Pentru că dacă Traian Băsescu ar fi rămas un simplu marinar incult şi mitocan, nici unul dintre vîrfurile spirituale ale neamului nu s-ar fi umilit întreţinînd cu el relaţii amicale. Le-ar fi crăpat obrazul de ruşine dacă i-ar fi obligat cineva să publice fie şi numai un rînd despre el (sau ar fi scris, ca Mircea Mihăieş, acum nici zece ani, texte infamante). Ar fi putut să-l vadă căzut într-o rigolă şi nici nu le-ar fi păsat.

Azi, pentru că România e o ţară mereu “originală”, Traian Băsescu a încetat să fie un simplu marinar. E, însă, tot ce s-a schimbat în viaţa lui. Celelalte trăsături şi le-a păstrat intacte. Nici un dram de cultură, nici o umbră de civilizaţie nu s-au lipit de el. În afară de combinaţii discutabile, nimic interesant nu se petrece în spiritul lui, iar asta se vede de la o poştă. Cu ce-i atrage, atunci, pe Marii Preoţi ai gîndirii româneşti? De unde le vine fascinaţia – exprimată cu monotonia cu care exhibiţioniştii îşi descoperă zi după zi neînsemnata nuditate – pentru performanţele politice mediocre ale acestui personaj mediocru? Nu izbutesc să găsesc decît o singură explicaţie: mirajul puterii. Cineva i-a explicat lui Traian Băsescu un lucru simplu: aceşti oameni au depăşit 50 sau chiar 60 de ani; în România, nu se ştie de ce, li s-a atribuit statutul de genii, dar, dacă treci Dunărea la Ruse, nu mai ştie nimeni cine sînt şi nimănui nu-i pasă de ei; un vag gust de ratare a început, uneori, să li se cuibărească în fundul gîtlejului. Geniile naţiunii nu sînt genii decît în grup, prin decretul prietenilor. Dacă – Doamne fereşte! – dispar mîine, peste zece ani sînt pierduţi în uitare. Şi ce i-ar putea consola de acest previzibil dezastru? Posturi! Funcţii! Demnităţi publice! Traian Băsescu a înţeles această simplă demonstraţie şi a făcut din ei demnitari – adică intelectuali oficiali. La rîndul lor, ei au înţeles tîrgul care li se propunea pe negrăite şi care se reduce la o meschină evidenţă: trebuie să-l ţineţi pe Băsescu sus, pentru că, altminteri, vă prăbuşiţi cu el.

Demersul e vulgar pentru nişte îngeri ai spiritului – dar se pare că angelismul însuşi poate fi vulgar cînd e practicat între Cotroceni şi Dîmboviţa cu singurul scop de a justifica mărunte privilegii.

Întîiul ignorant al ţării

La începutul lui 2005, aflîndu-se în vizită la Washington, dl Băsescu a lăcrimat în timp ce străbătea sălile Memorialului Victimelor Holocaustului. Era cam în perioada cînd nici nu se gîndea să condamne comunismul (între altele, tocmai declarase că el personal o dusese bine pe vremea lui Ceauşescu!), şi cerea fie cu inconştienţă, fie cu neobrăzare să-i fie făcută proba nocivităţii acestui sistem suportabil pentru tagma din care el însuşi provenea. Tot atunci, declaraţiile pe care le-a făcut cu diverse ocazii îl arătau mai degrabă hotărît să condamne ceea ce fusese deja condamnat, adică dictatura antonesciană.

Toate astea înseamnă că dl Băsescu izbutise destul de repede să înveţe în ce direcţie era util să-şi arate compasiunea şi pe cine trebuia să azvîrle în cazanul cu smoală al istoriei, dacă vroia să-i rămînă anume uşi deschise.

În realitate, cred că se poate spune că dlui Băsescu puţin îi pasă de toţi cei pe care diverşii călăi ai secolului trecut – comunişti sau nazişti – i-au torturat sau omorît. El a lăcrimat la Memorialul de la Washington tot aşa cum a lăcrimat cînd s-a retras Stolojan din cursa electorală. Era bine s-o facă, era politic s-o facă, şi a făcut-o. Apoi s-au năpustit diverşi bufoni, incapabili să aibă vreun destin, dar convinşi că-şi construiesc unul adăugînd cioburi la statuia căpitanului-preşedinte, şi i-au spus că are talent, că e diplomat, că se pricepe la strategie, că lumea are privirile aţintite asupra lui. Iar el a luat de bune aceste fleacuri – ceea ce arată că are o legătură foarte discutabilă cu realitatea.

Acum, dl Băsescu e acuzat de antisemitism pentru că a uitat să menţioneze Israelul printre vecinii Siriei şi pentru că a inventat un stat palestinian. E un demers care merită să fie cercetat. Pentru simplul motiv că procurorii se arată desigur prea grăbiţi cînd îi atribuie întorsături perverse de gîndire a căror existenţă el însuşi o ignoră. De ce să fie transformate incultura şi incompetenţa în antisemitism? De ce văd comentatorii evrei în dl Băsescu un duşman al Israelului, cînd el nu e, în realitate, decît un trecător ponos al României?

Parlamentul ca un ghimpe…

La începutul lui mai 1990, cu cîteva zile înainte de primele alegeri libere, un bucureştean entuziast mi-a facut următoarea confesiune: “Pentru preşedinţie îl voi vota pe Iliescu, fiindcă el ne-a scăpat de comunişti; pentru Senat îi voi vota pe ţărănişti, fiindcă sînt mai bătrîni şi mai înţelepţi; pentru Cameră îi voi vota pe liberali, fiindcă sînt dinamici.” Cînd i-am spus că, în felul ăsta, nu poate decît să contribuie la instalarea haosului m-a privit cu un aer de superioară îngăduinţă şi mi-a spus că nu înţelesesem mare lucru din “realităţile româneşti”. Am descoperit foarte repede că mulţi alţii aveau proiecte electorale de aceeaşi natură.

În 2004, alegătorii l-au trimis pe Traian Băsescu la Cotroceni şi, în acelaşi timp, au umplut Parlamentul cu adversari ai lui Traian Băsescu. În primăvara lui 2007, cînd Parlamentul l-a suspendat pe preşedinte, aceeaşi alegători şi-au contrazis aleşii votînd pentru revenirea lui la putere. Încă o dată s-a dovedit că între români şi instituţiile statului există o ruptură – poate chiar o incompatibilitate -, dar şi că numeroasele ambiguităţi ale Constituţiei se opun în mod constant oricărei posibilităţi de instalare a unei normalităţi politice.

Pornind de la aceste ambiguităţi şi de la blocajele pe care le generează, dl Băsescu a reuşit performanţa de a discredita instituţia parlamentară – adică acea instituţie care este simbolul însuşi al democraţiei. Atît preşedintele cît şi grupul lui de prieteni susţin, pe faţă sau în subtext, că toţi parlamentarii – cu excepţia celor din PD-L, fireşte – sînt un fel de ticăloşi. Mai mult: dl Băsescu lasă acum să se înţeleagă că şi viitorii parlamentari vor fi la fel de ticăloşi. Un singur lucru poate fi înţeles dintr-o atît de radicală viziune: dl Băsescu, în realitate, contestă însuşi electoratul care trimite aceşti ticăloşi în Parlament, şi, implicit, partidele din care ei provin. Dl Băsescu, pur şi simplu, nu suportă funcţionarea democratică a instituţiilor statului decît în măsura în care ea îi e favorabilă.

Ceea ce preşedintele nu pare să înţeleagă atunci cînd îşi pune la punct planurile delirante – nu văd ce alt cuvînt s-ar potrivi celor afirmate de el serile trecute – este că, după dizolvarea Parlamentului, va fi obligat să organizeze alegeri, iar aceste alegeri vor conduce la constituirea unui legislativ aproape identic cu cel pe care-l va fi dizolvat. Şi aşa mai departe… Pentru că, oricît l-ar sîcîi acest lucru, PD-L nu va obţine niciodată 99,5%.

Auzindu-l, ne putem închipui că, în fond, dlui Băsescu i-ar place să poată interzice partidele (cu excepţia PD-L) şi să desfiinţeze Parlamentul, care, oricum, nu face decît să adăpostească o mînă de conspiratori. Deocamdată, o astfel de mişcare nu-i e la îndemînă. Dar, cine ştie?, poate în viitorul mandat…

Dictatura originală

În mai puţin de 20 de ani, gîndirea politică românească a străbătut un drum surprinzator de lung şi, din păcate, la fel de absurd. De la insipida, inconsistenta “democraţie originală” a dlui Iliescu s-a ajuns, iată, la mult mai interesantele premize ale dictaturii originale a dlui Băsescu.

Planul a fost expus în public, serile trecute.

Dl Băsescu a anunţat, întîi, că nu va lua neapărat în considerare rezultatul alegerilor şi a lăsat să se înţeleagă că are de pe acum un favorit pentru postul de prim-ministru. Fericitul ales este un om care nu l-a dezamăgit pe preşedinte – criteriu arbitrar şi, ceea ce e infinit mai grav, cu totul nedemocratic. Mai ales că ar putea fi vorba despre un personaj care, la vremea lui, a izbutit să dezamăgească o ţară întreagă.

Dar dl Băsescu a spus şi altceva. El a anunţat că, imediat după alegeri, Parlamentul îl va suspenda din nou şi a asimilat acest ipotetic demers unei lovituri de stat. Cu alte cuvinte, lovitura de stat fiind un act în violentă contradicţie cu orice idee de democraţie, el a aruncat oprobriul asupra unui Parlament încă neales, acuzîndu-l aprioric de intenţii nedemocratice. Straniu demers, din care rezultă că, pentru dl Băsescu, legislativul ales de popor nu e nimic altceva decît o instituţie suspectă, ameninţătoare, care trebuie combătută în permanenţă şi eventual anihilată.

Cum ar reacţiona dl Băsescu în faţa unei noi suspendări? Ne-o spune el însuşi: refuzînd să se supună şi, de ce nu?, decizînd în cele din urmă să dizolve Parlamentul.

Pornind de aici, un foarte simplu raţionament se impune: dacă suspendarea preşedintelui, prin aplicarea procedurii prevăzute de Constituţie, nu întruneşte caracterele unei lovituri de stat decît în imaginaţia fertilă a dlui Băsescu, în schimb modul în care el anunţă ca va “rezista” unei astfel de posibilităţi este exact cel prin care se instaurează orice dictatură: nesocotirea Constituţiei şi a forului legislativ cu singurul scop de a rămîne la putere.

Această declaraţie de intenţii – pe cît de clară, pe atît de alarmantă – oferă argumente nu pentru o nouă şi ineficace suspendare, ci, pur şi simplu, pentru destituirea unui personaj ale cărui concepţii politice au devenit periculoase. Şi nu după alegeri, ci, dacă se poate, chiar mîine.