Unicitate iceristă

Trăiesc de 30 de ani în Occident, observator al vieţii politice, colaborator la o sumă de publicaţii, nu dintre cele mai neînsemnate, şi atent, prin forţa lucrurilor, la relaţiile presei cu puterea. Am asistat, de-a lungul acestor 30 de ani, la destule atacuri pe care ziariştii le-au dezlănţuit – de multe ori cu bună dreptate, dar nu totdeauna – fie împotriva unor instituţii, fie împotriva unor personalităţi ale vieţii publice şi, nu o dată, am văzut cariere năruindu-se sub forţa acestor dezlănţuiri, oameni compromişi pentru totdeauna.

Memoria mea n-a înregistrat însă niciodată vreun atac al puterii împotriva presei, vreun proces intentat de un demnitar unei redacţii, vreo polemică între o instituţie publică şi un ziar sau un grup de ziare. Azi, pentru prima oară în 30 de ani, mi-a fost dat să citesc un comunicat emis de o instituţie cu rang de secretariat de stat care atacă presa, o insultă, o denigrează. Notez, fireşte, absurdul situaţiei şi lipsa de logică a instituţiei în cauză: acest comunicat anti-presă este destinat difuzării în presă! Lucrurile se întîmplă – nici nu s-ar fi putut altfel – în România, iar textul respectiv a fost redactat de Institutul Cultural Român.

De doi ani încoace, preşedintele şi vice-preşedintele acestui Institut, dnii Patapievici şi Mihăieş, în totală contradicţie cu statutul lor de demnitari, poartă o luptă acerbă cu Parlamentul, cu guvernul, cu unul dintre partidele de guvernămînt şi cu majoritatea partidelor din opoziţie. Într-o altă ţară, un singur articol de acest fel ar fi fost de ajuns pentru ca ei să-şi piardă imediat funcţiile. Nu însă şi în România. Dl Mihăieş lansează injoncţiuni electorale combinate cu ameninţări la adresa unui partid, dar nimeni nu încearcă să-i explice că aceste ardori, fie ele şi schimbătoare, ar trebui să-l coste postul de vice-preşedinte al ICR dacă România ar fi o ţară normală. Dl secretar de stat Patapievici tinde să se specializeze în intentarea de procese împotriva ziarelor şi televiziunilor care îndrăznesc să-l critice (pornind, probabil, de la principiul leninist “cine nu e cu noi e împotriva noastră”) şi nimeni nu îndrăzneşte să-i spună că o asemenea frenezie judiciară e incompatibilă cu funcţia pe care o ocupă. Mă întreb, de altfel, de ce nu porneşte dl Patapievici cîteva procese şi împotriva ziarelor germane care l-au criticat poate chiar mai dur decît cele româneşti. Autorul Patapievici depune o plîngere la CNA pentru că pasajele violente împotriva poporului român din cartea sa “Politice” au fost citate de Antena 3, fără a se ţine seama de foarte tardiva notă de subsol care semnalează că aceste pasaje “nu-l mai reprezintă”, iar CNA acceptă şi îşi asumă această formidabilă gogomănie.

Pe scurt, Institutul Cultural Român, prin vocile şi penele şefilor săi, poate critica pe toată lumea, poate contesta instituţiile statului, îşi poate asuma rolul de jandarm politic şi moral (?) al întregii ţări, depăşindu-şi astfel şi chiar încălcîndu-şi atribuţiile, dar nimeni nu are dreptul să cîrtească împotriva acestei groteşti şi totalitare hipertrofieri. Oricine crede altceva decît crede conducerea ICR este “resentimentar”, oricine îndrăzneşte să critice funcţionarea acestei instituţii este “neo-comunist” şi “primitiv”. În strania ordine instituţională a României de azi, ţîfnosul Institut Cultural Român – în fond, un biet secretariat de stat -, deţinător al adevărului absolut şi paznic al pietrei filozofale, e mai presus de orice şi de oricine, gata oricînd să sară la bătaie împotriva masei crescînde de “resentimentari”.

Mărturisesc că, oricît de mult m-aş strădui, nu izbutesc să găsesc vreun echivalent al acestei ciudate instituţii auto-instalate într-o autonomie care îi conferă drepturi ce depăşesc legea – nici în Occident şi nici măcar în România. Chiar dacă e negativă, această performanţă merită să fie salutată.

(Articol scris pe 19 august 2008)

Două subiecte şi o manipulare

Acum 25 de ani, cînd Luvrul a intrat într-o lungă şi complicată perioadă de refacere, vastul şantier a fost înconjurat, aşa cum se face totdeauna, cu palisade. Ministrul culturii de pe atunci, adept al experimentelor şi al modernităţii, a invitat mai multe echipe de artişti ai străzii să-şi slobozească imaginaţia şi să picteze în deplină libertate pe aceste palisade. Iniţiativa n-a stîrnit însă nici un entuziasm. În primul rînd, pentru că faimoasa “street art” încetase să mai fie o noutate (ba chiar lumea se săturase să vadă înmulţindu-se pe zidurile oraşului aceste producţii adesea neispirate) şi, în al doilea rînd, pentru că, prin definiţie, “street art” nu se face cu voie de la minister şi nici în deplină libertate, ci sub presiunea şi cu graba pe care le implică săvîrşirea actului protestatar clandestin.

Un sfert de secol mai tîrziu, Institutul Cultural Român propune la New York o expoziţie de “street art” şi încearcă s-o prezinte drept avangardistă. Idee surprinzătoare în sine, pornind parcă de la premiza că eventualii vizitatori sînt orbi şi n-au băgat încă de seamă ce se petrece de trei decenii pe faţadele care-i înconjoară. Idee surprinzătoare, apoi, pentru că introducerea acestei forme de artă într-o galerie – care, în plus, aparţine unei instituţii de stat – anulează instantaneu caracterul subversiv care îi este propriu şi transformă acţiunea, prin finanţarea oficială de care a beneficiat, într-o caricatură derizorie a propriei sale idelogii.

Nu cred că ar fi fost nevoie să se scrie mai mult despre această expoziţie. Din păcate, presa a găsit cu cale să se arunce avidă asupra bietului ponei roz cu zvastika pe crupă, ridicîndu-l la rang de scandal naţional şi chiar internaţional, iar această furtună mediatică a permis conducerii ICR să escamoteze celălalt scandal – real, de data asta – pe care ar fi putut şi ar fi trebuit să-l provoace exportul de turnători şi de maniaci ai falselor titluri. În cadrul unei operaţiuni extrem de abile, fleacurile de la New York au devenit copacii în spatele cărora se ascunde pădurea. Providenţial inspirat de răbufnirile prost plasate ale presei, Institutul Cultural Român a reuşit să facă din neînsemnatul ponei un gigant şi să facă uitată la umbra lui adevărata mizerie: cazul Antohi & Co.

Cei care s-au ridicat cu furie împotriva stupidei idei că ar fi existat “securişti buni” şi “securişti răi” se forţează acum să uite că turnătorii au fost cîrjele infame ale securiştilor şi încearcă să impună ideea că ar exista turnători scuzabili, turnători reciclabili, turnători exportabili pe temeiul unei false excelenţe academice. Ce ar fi trebuit să tulbure presa nu e răsuflatul ponei roz, ci contorsiunile prin care conducerea Institutului Cultural Român s-a străduit să justifice cazul Antohi & Co şi care, în fond, n-au făcut decît să divulge lamentabil găunoşenia a 19 ani de agitaţie civic-moralizatoare. Privite restrospectiv, lecţiile de salubritate publică pe care le-au dat demnitarii-cronicari de la Institutul Cultural Român nu mai au nici un sens. Sau, poate, doar unul singur: acela de a pregăti îndoielnice solidarităţi. “Noi care, atîţia ani şi cu atîta străşnicie, am condamnat ticăloşia unora, ne-am cîştigat dreptul să absolvim ticăloşia altora.”

Sîntem în 2008, totul e aşa cum a fost scris, nemernicii navighează pe creasta valului, iar moraliştii ne conduc pe drumul mocirlos al uitării. Atîta vreme cît vor continua să fie aplaudaţi, se va putea spune că ne merităm soarta.

(Articol scris pe 29 august 2008)

Scrisoare deschisă Domnului Traian Băsescu, preşedintele învins al României învinse

Domnule Preşedinte, 

Cel mai dramatic moment din istoria României de după 1990 a fost, fără îndoială, cel în care dl Emil Constantinescu a renunţat să candideze pentru un al doilea mandat prezidenţial, declarîndu-se învins de Securitate. Într-o ţară care nu aştepta decît eliberarea de sinistrele umbre ale trecutului, nimic nu putea fi mai dureros, mai devastator, decît victoria acestor umbre proclamată tocmai de cel care se angajase să le combată. Nu am nevoie, cred, să vă reamintesc că o naţiune care îşi pierde speranţele nu mai trăieşte, ci agonizează steril.

După 2004, în incredulitatea şi adversitatea aproape generală, aţi reuşit să readuceţi în spiritul românilor convingerea că adevărul şi justiţia sînt încă – totuşi – posibile. Aţi cerut transferul arhivelor Securităţii către CNSAS, aţi cerut deschiderea acestor arhive, aţi condamnat, de la înălţimea tribunei Parlamentului, regimul comunist. Mulţi au fost cei care, după atîtea deziluzii, după atîtea minciuni, au crezut în angajamentul Dumneavoastră. Şi mulţi au fost cei care şi-au spus că Traian Băsescu era pe punctul să învingă acolo unde Emil Constantinescu fusese înfrînt. Scorul pe care l-aţi obţinut la referendumul din mai 2007 se datorează în foarte mare măsură acestei iluzii.

Căci victoriile Dumneavoastră împotriva umbrelor securisto-comuniste nu sînt, Domnule Preşedinte, decît o iluzie a celor care v-au acordat încrederea lor şi care încă refuză să vadă trista realitate. Exorcismul a eşuat, Domnule Preşedinte. Aţi fost, la rîndul Dumneavoastră, învins. Nu de un duşman difuz, fără chip şi fără nume, cum a fost cel care a întrerupt cariera politică a dlui Emil Constantinescu. Nu v-a învins fosta nomenclatură proteiformă, capabilă de interminabile regenerări, nici Securitatea ascunsă în spatele a mii de măşti rînjitoare. V-a învins un om, fost delator sîrguincios şi actual inventator de titluri academice şi de institute internaţionale. Un om care simbolizează mizeria sub toate chipurile ei şi pe care cîţiva dintre falşii Dumneavoastră prieteni îl folosesc acum pentru a-şi construi statutul de martiri.

Aţi fost învins, Domnule Preşedinte, de către însăşi instituţia al cărei Preşedinte de onoare sînteţi, transformată, sub înaltul Dumneavoastră patronaj, în exportatoare şi apărătoare a acestui delator şi a altora asemenea lui. Preşedinţia Dumneavoastră de onoare a servit drept cauţiune acestei instituţii, care a găsit de cuviinţă că România trebuie să fie reprezentată în străinătate de foşti colaboratori ai Securităţii.

Cine mai poate crede în utilitatea deschiderii arhivelor ? Cine mai poate crede în condamnarea comunismului? Cine va mai îndrăzni să se mire de nepăsarea şi cinismul care se înstăpînesc peste societatea românească? Din tăcerea Dumneavoastră se va întrupa victoria acestui delator-impostor şi a avocaţilor lui, iar România nu va mai avea nici un motiv să spere.

Dl Emil Constantinescu a fost învins de Securitate. Dumneavoastră, Domnule Preşedinte, oricît de straniu ar părea acest paradox, v-aţi învins de unul singur, întunecînd astfel pentru multă vreme orizontul moral al ţării.

9 august 2008 

Radu PORTOCALĂ

Lămurirea unei confuzii

De nenumărate ori, de-a lungul ultimilor trei ani, am auzit sau citit fraza: “Patapievici e omul lui Băsescu.” Perfectă inepţie! Oricine examinează cu puţină atenţie miezul scandalului care agită zilele acestea presa şi mediile culturale va înţelege că realitatea e exact pe dos: Băsescu e omul lui Patapievici. Demonstraţia e simplu de făcut.

În calitate de preşedinte al României, Traian Băsescu a cerut deschiderea arhivelor – gest despre care s-ar putea presupune că urmărea un efect: deconspirarea ticăloşilor. Tot în calitate de preşedinte al României, Traian Băsescu a condamnat regimul comunist, definindu-l drept ilegitim şi criminal – gest despre care s-ar putea presupune că urmărea şi el un efect: delegitimarea ticăloşilor. Ne-am fi putut, în mod logic, aştepta ca aceste decizii să fie aplicate cu precădere şi fără nici un fel de excepţie în chiar instituţia al cărei preşedinte de onoare este Traian Băsescu: Institutul Cultural Român. Aşa ar fi fost firesc dacă Patapievici ar fi fost omul lui Băsescu. Departe însă de a se lăsa impresionat de capriciile prezidenţiale, Horia-Roman Patapievici, subalternul lui Traian Băsescu (cel puţin în banala ierarhie vizibilă), a decis reciclarea pe criteriul excelenţei academice (probată cu diplome false) a unor ticăloşi din anturajul său mai mult sau mai puţin imediat şi trimiterea lor în străinătate ca demni reprezentanţi ai României portocalii.

Dacă ne-am fi aflat în scenariul propus de diverşi observatori neatenţi – “Patapievici e omul lui Băsescu” – acesta din urmă, şef direct al lui Patapievici, ar fi reacţionat într-un fel sau altul. Dar ce face Traian Băsescu? Tace şi, iertată fie brutalitatea cuvîntului, înghite. Subalternul lui îi calcă în picioare cele mai spectaculoase realizări – şi, în acelaşi timp, cele mai solide argumente electorale -, iar el tace mîlc. De ce? Pentru că nu el decide. Pentru că, aşa cum spuneam, Băsescu nu e decît omul lui Patapievici.

Acum, că acest adevăr a fost dezvăluit şi demonstrat, ar fi bine ca opiniei publice să i se spună ce se va întîmpla în continuare. Se va începe, negreşit, cu revoluţia morală pe care mulţi o aşteaptă în zadar de ani şi ani. Liderul ei va fi, aşa cum e firesc, Sorin Antohi. După ce ne vom obişnui cu rigorile noii orînduiri – căci ea va fi foarte riguroasă – mai-marii Institutului Cultural Român şi principalii săi abonaţi se vor constitui într-un colegiu prezidenţial auto-desemnat pe viaţă. Cei care au îndrăznit să cîrtească în timpurile din urmă, bine avuţi la ochi de pe acum, vor fi expediaţi în colonii de tăcere forţată. Ceilalţi vor primi, pînă la adînci bătrîneţi, burse de studii. Şi, cum revoluţiile îşi elimină întotdeauna adevăraţii iniţiatori, Traian Băsescu, fostul om al lui Patapievici, va fi tras pe linie moartă. I se va asigura totuşi un mod de subzistenţă: în schimbul unei modeste diurne, el va putea să ţină conferinţe despre inutilitatea deschiderii arhivelor Securităţii sau despre sterilitatea condamnării comunismului în filialele din străinătate ale Institutului Cultural Român.

(Articol scris pe 7 august 2008)

Delatori la umbra ICR

Uimitoarea remanenţă securisto-comunistă din viaţa politică, economică şi culturală a României de azi nu poate decît să contrarieze amintirea alegerilor din 2004, cîştigate de dl Traian Băsescu în primul rînd pentru că şi-a sugerat dezicerea de afilierile dinainte de 1989. Această sugestie i-a atras, în primele luni ale mandatului său prezidenţial, venind din diverse direcţii, cereri insistente şi încrezătoare de condamnare a regimului comunist. După o serie de ezitări – dintre care unele păreau să prefigureze un iminent refuz – dl Băsescu a dorit să i se aducă “probe” incriminante. În mod inexplicabil, miile de publicaţii, miile de mărturii adunate de-a lungul anilor nu-i erau de ajuns. Dl Băsescu avea nevoie, pentru a se convinge de necesitatea condamnării comunismului, de un raport oficial. Astfel a fost creată “comisia Tismăneanu”, care, după cîteva luni de lucru, a produs un document mediocru, incomplet şi, din pricina trecutului cel puţin tulbure al unora dintre autorii lui, de o valoare morală contestabilă. Pe baza acestui document, preşedintele Traian Băsescu a condamnat regimul comunist din România, cerînd în numele statului român “scuze celor care au suferit, familiilor lor, tuturor celor care, într-un fel sau altul, şi-au văzut destinele ruinate de abuzurile dictaturii.”

Astfel gîndită, astfel dusă “la bun sfîrşit”, acţiunea de condamnare a regimului comunist din România poate fi considerată drept încă un paradox ineficient al spaţiului mioritic.

În timp ce “comisia Tismăneanu” se chinuia să demonstreze ceea ce toată lumea ştia de mult, dl Băsescu îşi sporea popularitatea ordonînd cîtorva dintre multele servicii secrete româneşti să transfere arhivele Securităţii către CNSAS. Fireşte, lucrurile au fost făcute parţial şi atît de haotic încît cercetarea dosarelor e şi azi un adevărat calvar, iar adevărul e încă departe.

Dar chiar dacă – pentru a cita încă o dată fraza pe care Cioran o repeta adesea cu amărăciune – “în România totul e posibil şi nimic nu are consecinţe”, chiar dacă nici condamnarea comunismului, nici deschiderea (parţială) a arhivelor nu au avut darul să cureţe noroiul adunat timp de o jumătate de secol, aceste gesturi au creat în conştiinţa societăţii iluzia că ar exista o voinţă de limpezire şi că această voinţă îi este proprie dlui Băsescu. Nu este aici locul să discutăm posibilitatea transformării unei astfel de iluzii în realitate. Fapt e că, în această luptă fără rezultate cu înspăimîntător de prezentele “forţe ale trecutului”, dl Băsescu se sprijină pe un grup de intelectuali printre care îl aflăm, la loc de frunte, pe dl Horia-Roman Patapievici, fost membru al Colegiului CNSAS, fost membru al “comisiei Tismăneanu” şi actual preşedinte al Institutului Cultural Român.

Privind acest strălucit parcurs, ne-am putea închipui că de-a lungul anilor petrecuţi printre dosare, în mizerabila vîltoare a denunţurilor scoase la iveală, conştiinţa dlui Patapievici a dezvoltat o sensibilitate acută pentru acest subiect, o repulsie viscerală împotriva delatorului a cărui proză nemernică alimenta sinistrele activităţi ale anchetatorului. Ne-am putea închipui, de asemeni, că, numit de preşedintele Băsescu la cîrma instituţiei care exportă cultura ţării şi, totodată, consultat de acesta în chestiuni ce ţin, între altele, de morala publică, dl Patapievici împărtăşeşte în mod firesc acele convingeri ale preşedintelui care i-au asigurat victoria din 2004. Se pare totuşi că lucrurile nu stau astfel.

Ca membru al Colegiului CNSAS, dlui Patapievici nu i se cunoaşte decît o ispravă notabilă: aceea de a fi tăinuit dosarul de informator asiduu al prietenului său Sorin Antohi. Ca preşedinte al ICR, el a persistat în exportul, pe spezele şi cu girul acestei instituţii prezidenţiale, al unor personaje îndoielnice sau chiar murdare. Recentul scandal legat de trimiterea delatorilor Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie la şcoala de vară pe care o organizează ICR la Berlin este sumbra încununare a unei activităţi care, examinată cu atenţie, are de ce uimi.

Interpelat în presa germană de către scriitoarea Herta Müller, dl Patapievici a răspuns ţîfnos, calificînd această interpelare drept “tendenţioasă”. Cît de străin trebuie să fii de cea mai elementară idee a dezgustului – şi, în primul rînd, a dezgustului de sine – pentru a pretinde, după ce ai fost membru al Colegiului CNSAS că e “tendenţios” să fie criticată folosirea unor foşti delatori de către o instituţie a statului care reprezintă în lume cultura (sufletul) României! Oare dl Patapievici consideră că decizia preşedintelui ţării de a condamna regimul comunist e tendenţioasă? Că e tendenţios ordinul pe care l-a dat preşedintele serviciilor secrete de a preda spre studiere dosarele Securităţii? Oare dl Patapievici îşi închipuie că preşedintele a făcut aceste gesturi pentru ca ele să rămînă fără nici un rezultat? Cît de mult s-au înşelat cei care, în ultimii ani, au scris că dl Patapievici ar fi “omul lui Băsescu”! Prin ceea ce face, dl Patapievici dă mai degrabă impresia că e piatra de moară pe care dl Băsescu şi-a agăţat-o singur de gît. Căci nimic nu poate discredita mai grav acţiunea de curăţire pe care o doreşte preşedintele decît promovarea de către o instituţie prezidenţială a unor personaje care au denunţat cu osîrdie.

Plasîndu-ne în logica dlui Patapievici – ceea ce nu e uşor – ar trebui să considerăm drept tendenţioasă şi recenta răbufnire a dlui Mircea Mihăieş împotriva lui Gabriel Gafiţa, fost delator şi actual ambasador. “Cît de «groasă» trebuie să fie o turnătorie pentru a-ţi crăpa obrazul? Şi cît de adînc trebuie să «contextualizezi» pentru a nu ţi se citi printre declaraţii abjecţia?” se întreba dl Mihăieş, fără să ştie că, o săptămînă mai tîrziu, declaraţiile propriului său şef, dl Patapievici, aveau să-i transforme indignarea într-o derizorie lipsă de coordonare. E adevărat, pe de altă parte, că Gabriel Gafiţa nu face parte grupul aleşilor. Orice s-ar scrie despre el e acceptabil. Aceleaşi lucruri, spuse mult mai temperat de către dna Müller, dar îndreptate împotriva prietenilor Antohi şi Corbea-Hoişie, devin tendenţioase. Arta de loc subtilă a parţialităţii la intelectualul român oficial…

În ceea ce el consideră a fi un răspuns adresat dnei Müller – sărman text steril şi încurcat în el însuşi – dl Patapievici încearcă să justifice şi să salveze ceea ce nu poate fi nici justificat, nici salvat. Întrebîndu-se “cît de durabilă e vina informatorului”, el sugerează un fel de amnistie morală, uitînd că situaţia de “fost ticălos” nu poate să existe decît în imaginaţia celor care, dintr-un motiv sau altul, se încăpăţînează să scuze cu orice preţ. Ticăloşia este o stare de spirit despre care nimeni nu poate să pretindă că ar fi trecătoare. Faptul că, în plus, Sorin Antohi şi-a inventat un titlu de doctor, dînd peste cap vieţile şi carierele celor care au scris teze sub îndrumarea lui, ilustrează perfect această afirmaţie şi dă măsura diluării sistemului moral al personajului. A-l scoate în public, alături de alt delator învederat, sub egida unei instituţii a statului, este o palmă – încă una – pe obrazul celor cărora, în numele statului, preşedintele Traian Băsescu le cerea scuze.

(Articol scris pe 23 iulie 2008)

Prieteniile păguboase ale ICR

Îmi lăsaseră un gust neplăcut, acum cîteva săptămîni, dizgraţioasele contorsiuni prin care Ioan Buduca încerca să-şi convingă memoria de irealitatea unei discuţii la care el însuşi a participat (“Ziua”, 3 septembrie 2007). Cu puţin timp înainte, scrisesem că informaţia privitoare la vizita lui Ion Iliescu la Tescani îmi fusese dată în mai 1990 de către Radu G. Ţeposu. “Radu Portocală se întăreşte în iluzia că în mai 1990 Ţeposu i-ar fi comunicat o informaţie”, notează Buduca, sugerînd că aş suferi de halucinaţii retroactive. Dacă Ioan Buduca a uitat această discuţie, petrecută în mica redacţie a “Cuvîntului”, înseamnă că are probleme de aducere aminte şi că nu e nimic de făcut. Dacă, însă, el se preface că a uitat-o numai pentru a-i fi pe plac dlui Andrei Pleşu, înseamnă că are probleme morale, ceea ce e mult mai grav şi, din păcate, la fel de iremediabil.

Pe 8 decembrie 2007, tot în “Ziua”, Ioan Buduca – fost şi poate actual colaborator al ICR – se dezlănţuia împotriva senatorului Eugen Mihăescu, folosind prilejul pentru a-mi da şi mie o mică lovitură. “Ce-a mai auzit domnul senator Mihăiescu [sic!]? I-a spus Radu Portocală, fost director la ICR Paris, că ICR Bucureşti ar fi alocat o sumă «exorbitantă» pentru o traducere a unei cărţi de Andrei Pleşu în franceză.”

Dl senator Eugen Mihăescu a citit, ca mulţi alţii, ceea ce scriam, pe 1 decembrie 2006, în scrisoarea mea de demisie: “ICR București a semnat cu un editor francez, fără respectarea nici uneia dintre procedurile care ne sînt impuse nouă, un contract scandalos de 28.500 de euro (la care se vor adăuga prețul traducerii și drepturile de a reproduce ilustrațiile) pentru publicarea unei cărți care, în mod sigur, nu se va vinde. Un editor mai scrupulos, sau o negociere mai serioasă, ar fi redus această cheltuială la aproximativ 6.000 de euro!” Presa bucureşteană a descoperit repede, chiar de la ICR, despre ce carte era vorba şi a făcut mai multe comentarii acide pe această temă. Dl senator Mihăescu a avut deci la dispoziţie destule surse publice.

Care e, însă, povestea acestei cărţi? Să subliniem, de la bun început, că e vorba despre “Pitoresc şi melancolie” – teza de doctorat a dlui Pleşu, susţinută în 1977 şi apărută la Editura Univers în 1980. În 2006, ICR Bucureşti a decis s-o publice în Franţa, de această “realizare” ocupîndu-se personal dl Mircea Mihăieş. Dosarul a ajuns, fireşte, la ICR Paris în primăvara lui 2006. El conţinea primul capitol tradus în franceză şi un curiculum vitae al autorului, din care am aflat că numărul premiilor şi al titlurilor de doctor honoris causa acumulate de dl Pleşu e sensibil mai mare decît acela al cărţilor publicate. Am început prin a înmîna acest dosar directorilor a două mari edituri pariziene (Grasset şi Fayard), care, după cîteva săptămîni, şi-au manifestat dezinteresul total. Cum am comunicat la Bucureşti acest rezultat foarte puţin pe măsura pretenţiilor şi aşteptărilor, sacra misiune de a-l publica în Franţa pe dl Pleşu mi-a fost retrasă discret.

Între timp, îmi închipui cu uşurinţă prin ce intermediari, ICR Bucureşti a continuat negocierile, dar, cu toate că eram încă director al Institutului de la Paris, nu am mai fost ţinut la curent cu evoluţia lor, ceea ce înseamnă că se hotărîse “scurt-circuitarea” mea – tehnică nu numai inelegantă, ci şi anormală în circumstanţele date. Printr-o pură întîmplare – altminteri nu aş fi aflat niciodată de existenţa lui! -, cu o lună înainte să demisionez, am descoperit contractul care avea să fie semnat cu editura Somogy. Astfel am aflat că ICR urma să “participe” cu 28.500 de euro la această publicare şi că, în plus, se angaja să plătească traducerea în franceză şi drepturile de reproducere a ilustraţiilor (tarifele muzeelor fiind, în medie, de 100 de euro pentru o imagine). Ştiind cît costă tipărirea unei cărţi în Franţa, am comunicat la Bucureşti uimirea pe care mi-o pricinuiseră termenii acestui contract, din care simţul măsurii lipsea cu totul. Fără rezultat, evident! Biografia dlui Pleşu avea nevoie de această ediţie franceză şi, iată, ICR era în măsură să-i facă un mic serviciu.

Finalul întîmplării confirmă cele ce prevăzusem acum un an. Cartea a apărut pe 24 septembrie 2007, dar, cîteva zile mai tîrziu, Editura Somogy o anunţa ca epuizată. Succes fulgerător? Nici vorbă! Un editor demn de acest nume nu lasă să se epuizeze un titlu atît de repede, ci îl retipăreşte pînă cînd satisface integral cererea pieţii. Singura explicaţie posibilă e că ICR a cumpărat cele cîteva sute de exemplare publicate (fiecare costînd 30 de euro, ceea ce e enorm pentru o lucrare de 190 de pagini!) şi le-a pus la hibernat în vreun depozit. Tot aşa făcea şi MAE, înainte de 1989, cu “operele” lui Ceauşescu, editate pe bani grei în toate limbile pămîntului.

Institutul Cultural Român a cheltuit, aşadar, o sumă considerabilă pentru a publica în Franţa o carte care nu a trăit, care nu a stîrnit nici un ecou şi care a dispărut în momentul apariţiei. Altfel spus, bani aruncaţi pe geam. Precedentele două eşecuri ale dlui Pleşu pe piaţa cărţii din Franţa (Editions de l’Herne în 1990 şi Editions Buchet-Chastel în 2005), ambele finanţate de Centre National du Livre de la Paris, ar fi trebuit, totuşi, să constituie un semnal de alarmă pentru conducerea ICR. Ei bine, nu! Nobilul sentiment al prieteniei – pe bani publici, fireşte! – a precumpănit. Şi totuşi, nici prietenia, nici banii publici nu l-au ajutat pe dl Pleşu să parcurgă lungul şi anevoiosul drum de la Dîmboviţa la Sena – oricît s-ar chinui Ioan Buduca să creadă contrariul.

(Articol scris pe 10 decembrie 2007)