Ţara ne-alianţelor

În mai 1990, partidul lui Ion Iliescu a reuşit - ceea ce era previzibil - să-şi agure majoritatea absolută în Parlament. Doi ani mai tîrziu, performanţa n-a mai putut fi repetată. Aşadar, din 1992 încoace - adică de 16 ani -, România este mereu guvernată de alianţe.

A le enumera n-ar servi la nimic. Au fost multe, heteroclite, absurde, contra naturii - şi, în special, au fost întodeauna născute moarte. Zîmbetele care însoţeau anunţul venirii lor pe lume nu prevesteau decît un doliu inevitabil şi, aproape totdeauna, imediat. Cine, în România, mai poate privi conceptul însuşi de alianţă altfel decît ca pe un dric hodorogit care poartă, de la o groapă la alta, viaţa publică a ţării?

Poate doar cei care continuă să “gîndească” aceste alianţe - adică personajele îndoielnice care, printr-o vastă impostură, şi-au pus destinul sub eticheta de oameni politici. Şi care au transformat astfel instituţiile statului, viaţa însăşi a statului, într-o problematică arenă de circ.

În România ultimilor 18 ani au apărut şarlatani, bufoni, panglicari, falsificatori, hoţi, cabotini, scamatori. Îngrămădiţi în mijlocul arenei şi însoţiţi de asurzitoarele note false ale fanfarei, cei care-şi dădeau palme ieri, azi se îmbrăţişează. Dar clovneriile lor nu mai amuză pe nimeni.

În România ultimilor 18 ani au apărut de toate, doar politicieni nu.