Alegeri fără alegere

Oricine a avut curiozitatea să observe cum se petrec lucrurile pe “scena politică românească” de 18 ani încoace, oricine a înregistrat diversele faze ale absurdei succesiuni de rivalităţi şi alianţe, îşi poate pune, în mod cît se poate de legitim, întrebarea: pe ce criterii se constitue opţiunile electorale ale alegătorilor români?

Diferenţele între partide ţin mai degrabă de forma discursului decît de conţinutul lui. Diferenţele între reprezentanţii vizibili ai partidelor - cei cărora le sînt rezervate funcţiile de tot soiul - sînt doar o iluzie, întreţinută prin formule publicitare mai mult sau mai puţin inspirate, mai mult sau mai puţin convingătoare.

A vorbi, în România de azi, despre ideologii sau programe e un non-sens. A vorbi despre “lupta” unui partid - în măsura în care lupta înseamnă, în mare măsură, consecvenţă - e ridicol. Cît despre “convingerile politice” ale fruntaşilor, ele au, fără îndoială, o legătură strînsă cu interesele lor bancare şi absolut nici una cu interesele ţării. Din acest punct de vedere, e greu de înregistrat vreo deosebire între ei, indiferent de partidele din care provin.

Astfel stînd lucrurile, e din ce în ce mai greu de înţeles pe ce criterii votează românii? Să examinăm un caz concret. Alegătorul care, în 2004, a votat pentru PNL pentru că acest partid era împotriva PSD, riscă să se afle, în 2008, în faţa unei alianţe PNL-PSD. Pentru cine va vota el şi, în special, de ce?

Încet-încet, haosul politic din România a golit de orice sens noţiunea de opţiune. Nivelul de participare din ce în ce în ce mai scăzut, într-o atmosferă de indiferenţă din ce în ce mai perceptibilă, este o dovadă a faptului că alegerile nu mai înseamnă nimic atunci cînd alternativele sînt echivalente.

Ţara ne-alianţelor

În mai 1990, partidul lui Ion Iliescu a reuşit - ceea ce era previzibil - să-şi agure majoritatea absolută în Parlament. Doi ani mai tîrziu, performanţa n-a mai putut fi repetată. Aşadar, din 1992 încoace - adică de 16 ani -, România este mereu guvernată de alianţe.

A le enumera n-ar servi la nimic. Au fost multe, heteroclite, absurde, contra naturii - şi, în special, au fost întodeauna născute moarte. Zîmbetele care însoţeau anunţul venirii lor pe lume nu prevesteau decît un doliu inevitabil şi, aproape totdeauna, imediat. Cine, în România, mai poate privi conceptul însuşi de alianţă altfel decît ca pe un dric hodorogit care poartă, de la o groapă la alta, viaţa publică a ţării?

Poate doar cei care continuă să “gîndească” aceste alianţe - adică personajele îndoielnice care, printr-o vastă impostură, şi-au pus destinul sub eticheta de oameni politici. Şi care au transformat astfel instituţiile statului, viaţa însăşi a statului, într-o problematică arenă de circ.

În România ultimilor 18 ani au apărut şarlatani, bufoni, panglicari, falsificatori, hoţi, cabotini, scamatori. Îngrămădiţi în mijlocul arenei şi însoţiţi de asurzitoarele note false ale fanfarei, cei care-şi dădeau palme ieri, azi se îmbrăţişează. Dar clovneriile lor nu mai amuză pe nimeni.

În România ultimilor 18 ani au apărut de toate, doar politicieni nu.

Amnistierea porcăriilor

Un mic scandal agită presa dîmboviţeană: s-a descoperit că Traian Ungureanu a publicat cîndva în Viaţa Studenţească un artcol “de tămîiere”. Unii îl acuză, dar cei mai mulţi îl scuză - aşa cum, de altfel, se întîmplă de fiecare dată cînd iese la iveală vreo mizerie comisă de “unul din ai noştri”, ceea ce, de-a lungul ultimilor 18 ani, s-a întîmplat mult prea des.

Am putea considera că un om nu trebuie să fie lapidat pentru că a scris - în general, din motive meschine - o porcărie. Însă cei care, vreme de cinci decenii, au scris cîte o porcărie au fost atît de mulţi încît spaţiul public s-a transformat într-o adevărată cocină. Şi, tocmai pentru că n-au scris decît una, acum pretind să ne fie arbitri. Iar faptul cel mai tulburător este că, unul după altul, ei sînt apăraţi în faţa opiniei publice, dezvinovăţiţi, spălaţi, şi, în cele din urmă, transformaţi în martiri. Vinovaţi nu mai sînt cei care au scris cîte o porcărie, contribuind la murdărirea spiritelor, ci “istericii trecutului”, care scot din lăzile de gunoi şi exhibă abjecţiile produse de stîlpii actuali ai intelighenţiei. Într-o societate care s-a obişnuit să fie strîmbă, nu făptaşii sînt vinovaţi, ci judecătorii!

Mircea Cărtărescu îl apără şi el pe Traian Ungureanu (Evenimentul Zilei, 14 martie 2008), arătînd că jurnalismul în România roşie implica sistematic riscul compromisului. Fireşte! Dar lucrul era ştiut şi, tocmai de aceea, jurnalişti deveneau aceia care, dintr-un motiv sau altul, sub o formă sau alta, erau pregătiţi moral să asume permanenta posibilitate a compromisului. Cei care nu aveau această înclinaţie (slăbiciune) se apucau de altă meserie.

Pe de altă parte, compromiterea - porcăria - nu trebuie judecată cantitativ, aşa cum face, fals naiv, Mircea Cărtărescu. Pentru că, dacă pornim pe drumul acesta, vom ajunge să spunem că securistul care n-a torturat decît o dată e mai uşor de iertat decît cel care a torturat de o sută de ori.

În ce mă priveşte, mi-e imposibil să găsesc diferenţa. Ba chiar îmi spun că poate Traian Ungureanu n-a scris decît o singură porcărie pentru că nu i s-o fi dat posibilitatea să scrie o sută.

Paradoxala strategie a PNL

Acum patru ani, PNL încheia cu PD o alianţă contra naturii, singura care ar fi putut trimite duşmanul de moarte, PSD, în opoziţie. Acum patru ani, PNL îl împingea pe Traian Băsescu spre funcţia prezidenţială, considerînd că doar el îl putea învinge pe Adrian Năstase, unsul lui Ion Iliescu.

Azi, PNL negociază cu PSD un partenariat despre care speră că va putea ţine PLD (fostul PD) la periferia puterii. Azi, PNL e pe punctul, sub privirea îngăduitoare a lui Ion Iliescu, să-l conducă pe Adrian Năstase către poarta Cotrocenilor, din convingerea că nimeni altul nu-l poate detrona pe Traian Băsescu.

Din acest rezumat al ultimilor patru ani se naşte inevitabil întrebarea: cine e ce în politica românească? Întrebare căreia i se poate răspunde, fără teama de a greşi: nimeni nu e nimic. Iar cărţile sînt atît de măsluite încît nici măsluitorii nu mai ştiu să le descurce.