Limitele diplomatului şi ale cronicarului
Acerbul domn Mircea Mihăieş - devenit, în rînd cu alţii, o “conştiinţă vie” a naţiunii doar pentru că înjură săptămînal guvernul de la care primeşte leafă - se revoltă neinspirat în ultima lui cronică (”Evenimentul Zilei”, 19 noiembrie 2007) împotriva faptului că dl Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, a îndrăznit să reacţioneze la comentariile ambasadorului Statelor Unite privind legislaţia românească. Dincolo de inevitabilul plictis pe care a ajuns să-l pricinuiască, de-a lungul anilor, monotona ţîfnă a dlui Mihăieş, cîteva amănunte merită să fie discutate mai pe larg.
1. Potrivit articolului 41, paragraful 1, al Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (18 aprilie 1961): “Fără a le prejudicia privilegiile şi imunităţile, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria să respecte legile şi regulamentele statului în care sînt acreditate. Ele au, totodată, datoria de a nu se amesteca în afacerile interne ale acestui stat.”
Fără îndoială, este o erezie să i se amintească dlui Mihăieş că această Convenţie nu e altceva decît esenţa însăşi a Dreptului diplomatic şi că pe baza ei se desfăşoară astăzi relaţiile dintre state. În calitate de vice-preşedinte al unei instituţii care practică un soi de diplomaţie culturală, el a studiat fără îndoială acest text.
Dl ambasador Nicholas F. Taubman nu numai că şi-a nesocotit datoria de a respecta legile statului în care e acreditat, ci a mers pînă la criticarea lor în public. Chiar dacă dl Mihăieş consideră că ambasadorul Statelor Unite “n-a făcut decît să dea glas îngrijorării ce-l frămîntă pe românul de rînd”, ne aflăm într-un caz flagrant de încălcare a rezervei diplomatice.
Unicul rol al unui ambasador - fie el şi american - este acela de a reprezenta interesele propriei sale ţări. El nu are dreptul să intervină într-o dezbatere internă, nici să comenteze, cu pretenţii de arbitru, deciziile instituţiilor din statul în care e acreditat. Şi, cu atît mai puţin, să devină purtătorul de cuvînt al nemulţumirilor publice din acest stat. Nu intră în atribuţiile unui ambasador, şi este chiar contrar drepturilor lui definite în Dreptul diplomatic, să “dojenească”, chiar şi cu “blîndeţe”, autorităţile din ţara în care îşi exercită mandatul.
Dacă dl Taubman ar fi exprimat opinii critice similare într-o altă capitală, mai sigură de sine, a doua zi s-ar fi cerut la Washington retragerea lui. Dar la Bucureşti se acceptă multe - mai ales dacă acceptarea e rasplatită cu burse şi sponsorizări.
2. Ne putem imagina starea de furie - şi riscurile aferente de apoplexie - care l-ar fi bîntuit pe imparţialul domn Mihăieş dacă exact aceleaşi observaţii ar fi fost formulate nu de ambasadorul Statelor Unite, ci de cel al Rusiei. Mai mult: el i-ar fi tîrît în noroi pe toţi cei care ar fi uitat să proclame că, iată, sîntem călcaţi în picioare.
3. În declaraţia sa de zilele trecute, dl Bogdan Olteanu afirma că postul de ambasador la Bucureşti - post mărunt, de altfel, - i-a fost oferit dlui Taubman ca răsplată pentru contribuţia bănească la campania electorală a lui George W. Bush, aranjament definit de preşedintele Camerei Deputaţilor drept un act de corupţie. Evident, dl Mihăieş se revoltă vehement şi împotriva acestei declaraţii. Şi, indirect, dezinformează. Pentru că în Statele Unite, unde corpul diplomaţilor de carieră e foarte restrîns, mulţi ambasadori sînt numiţi în posturi mai mult sau mai puţin importante pe simplul criteriu al donaţiilor electorale. Este un fapt banal, arhi-cunoscut. Dl Olteanu se înşeală doar atunci cînd vorbeşte despre corupţie, această practică fiind, la Washington, o tradiţie niciodată contestată sau condamnată. (Citînd un singur, dar notoriu, exemplu, îl putem întreba pe dl Mihăieş de ce crede oare că Bill Clinton a numit-o pe Pamela Harriman ambasador la Paris? Pentru calităţile ei diplomatice, pe care nu avusese încă ocazia să le dovedească, sau pentru că i-a finanţat campania electorală?)
4. În afară de stilul dlui Mihăieş, amintind strident lozincile din “Săptămîna” anilor ‘70 prin care era înfierată “Europa Liberă”, interesant e modul în care genealogia e folosită ca armă a acuzării (dl Bogdan Olteanu fiind nepotul sinistrei Ghizela Vass). În alt context, acest argument ar fi fost convingător. Dar, sub pana cuiva care este păstorit ierarhic de fiul unui “ticăloşit […] amestecat cu răul din jur”, sub pana cuiva care, fără nici un semn de repulsie, frecventează şi apreciază alţi descendenţi ai altor gunoaie roşii, demonstraţia îşi pierde orice valoare. În aceste condiţii, ea nu e nici măcar hilară, ci doar lipsită de onestitate.
