Ambiguităţi prezidenţiale

Preşedintele Băsescu ţine morţiş ca procedura de naturalizare a cetăţenilor Republicii Moldova – indiferent că sînt români sau ruşi – să fie simplificată pînă la a deveni un simplu automatism birocratic. Măsură absurdă, care va produce instabilitate pe plan intern şi internaţional, şi care ne va pune într-o situaţie delicată atît faţă de Bruxelles, cît şi faţă de Moscova. Ca să nu mai vorbim de faptul că, la Budapesta, ea va fi înregistrată ca un precedent util.

Acelaşi preşedinte Băsescu, anti-comunist convins şi pavăză împotriva vicleniei ruseşti, a inaugurat pe 24 septembrie, în Parcul Tei din Bucureşti, o alee şi un bust închinate lui Gaidar Aliev, fost general KGB, fost membru al înaltei nomenclaturi sovietice şi fost preşedinte despotic al Azerbaidjanului post-sovietic. Dovedind că nu ştie despre ce vorbeşte (sau că are consilieri care nu ştiu nimic), dl Băsescu l-a desemnat pe Aliev drept autorul independenţei azere şi i-a adus un “vibrant omagiu”. Ne putem întreba în ce măsură au apreciat această iniţiativă stranie membrii comisiei Tismăneanu şi dacă intelectualii prezidenţiali o vor înscrie printre faptele de arme “istorice” ale idolului lor…

Spre deosebire de PNL, dl Băsescu pare că începe să cultive “KGB-iştii buni”!

Încercare de răspuns

Doamna Camelia Stan, după ce rezumă discuţiile purtate împrejurul unei eventuale legi a lustraţiei, se întreabă: “De ce mă poate reprezenta un fost ofiţer DIE în Parlamentul European, dar nu mă poate reprezenta în Parlamentul României?”

În primul rînd, Stimată Doamnă, putem să fim siguri de două lucruri: că o serie de foşti securişti, “buni” şi “răi”, sînt azi membri ai Parlamentului României; că o lege a lustraţiei va fi doar parţial operantă, în măsura în care ceea ce nu trebuie să se afle nu se va afla. Apartenenţa dlui Dăianu la DIE este cunoscută doar pentru că a revelat-o el însuşi, nu pentru că a fost deconspirat.

În al doilea rînd, forurile internaţionale s-au arătat, după 1990, extrem de “indulgente” cu diverşii “foşti” din ţările Europei centrale şi de est. O atitudine absurdă, inexplicabilă, care a generat situaţii scandaloase. O bună parte din oficialii europeni – de stînga, dar şi de dreapta – sînt împotriva oricărei forme de condamnare a comunismului, ceea ce-i face să refuze ideea de marginalizare a uneltelor comunismului. Adică lustraţia. Aşa se face că, după prima mare extindere spre est a Uniunii Europene, toate ţările ex-comuniste au trimis la Bruxelles comisari europeni şi funcţionari superior grav compromişi în trecut.

Domnul Grégoire S. îmi pune 3 întrebări: “Amicul d.stra Tariceanu nu s-a suparat inca pe d.stra ?” Nu ştiu. Se prea poate. Dar cînd scriu, nu cer autorizaţia nimănui. “Dar cu Victor Roncea cum stam ?” Cu dl Roncea nu am avut decît cîteva schimburi de mesaje, pe care le-a întrerupt în momentul cînd ne-am plasat pe poziţii opuse cu privire la Traian Băsescu. Dar, dincolo de asta, nu cred că am nevoie să mă justific! “Si cu “ZIUA”, oficiosul nationalo-securistic ?” E drept că public din cînd în cînd în “Ziua”, fără să cunosc pe nimeni din redacţie. Dar puteţi, oare, să-mi indicaţi un ziar curat în România?…

Despre o iubire masochistă

Ce pot să cred despre personajul care se repede să mă îmbrăţişeze după ce l-am insultat în public?

Horia-Roman Patapievici a spus despre români: “Numai violenţa, numai sîngele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimţire. Mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare. […] Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.” (Politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996)

Fireşte, e dreptul lui indiscutabil să aştearnă pe hîrtie şi să publice ceea ce simte, iar cei care-l condamnă pentru aceste rînduri se plasează în postura insuportabilă de cenzori. Cel mult, ne putem întreba ce tentaţie a paradoxului cinic l-a îndemnat pe preşedintele Băsescu să-l aleagă tocmai pe autorul lor pentru a prezida asupra exportului culturii produse de nesimţiţii grobieni. Dar acesta e un alt subiect…

Ceea ce interesează aici e faptul că mulţi români îl apreciază pe Horia-Roman Patapievici. Ce putem crede despre ei? Că se recunosc în definiţia citată mai sus şi că-i sînt recunoscători autorului ei pentru că le-a deschis ochii asupra propriei lor nenorocite realităţi? Sau că asta e şi părerea lor despre ceilalţi români, ei înşişi considerîndu-se a fi fericitele excepţii ce întăresc regula? Oricum am privi lucrurile, fervenţii autorului rămîn într-o situaţie încurcată. Explicaţia cea mai simplă – dar şi cea mai neplăcută – este că ei îl elogiază fără să-l fi citit, sau poate tocmai pentru că nu l-au citit.

În ce priveşte textul în sine, el a generat o stupidă confuzie între Horia-Roman Patapievici şi Cioran. Diferenţa – vertiginoasă, totuşi – între cei doi vine din faptul că scriitorul Cioran a suferit pînă la obsesie din pricina neîmplinirilor româneşti, în timp ce autorul Patapievici nu face decît să răbufnească trivial, adolescentin, fără substanţă. Mulţi români nu-l suferă pe Cioran, ceea ce dovedeşte că oglinda adevărului pe care le-a pus-o în faţă nu poate fi ocolită. Mulţi români îl iubesc pe Patapievici, ceea ce dovedeşte că înjurăturile lui sînt lipsite de orice eficacitate.

(N.B. În toamna lui 2006, Horia-Roman Patapievici a declarat ca s-a “vindecat” de resentimentul faţă de români. Preşedinţia Institutului Cultural Român a fost, fără îndoială, o bună terapie. Ceea ce uimeşte însă – a se vedea pe acest blog articolul “Renegarea renegării” – este dezinvolta uşurinţă cu care-şi inversează convingerile cel pe care unii se încăpăţînează să-l considere un reper.)

Mult zgomot pentru nimic

Vreme de 16 ani, toată suflarea românească s-a dat de ceasul morţii în aşteptarea intrării în Europa. Acum, după ce “miracolul” s-a produs, putem costata cîteva lucruri interesante.

S-a vrut, înainte de toate, intrarea în Europa “ca să fim şi noi în rînd cu naţiunile civilizate”. N-am izbutit! După 1 ianuarie 2007, întreaga clasă politică românească şi-a dat poalele peste cap mai abitir decît în trecut, ceea ce, prin forţa lucrurilor, atrage asupra noastră priviri în care se amestecă îngrijoarea, uimirea şi chiar dezgustul noilor noştri parteneri. Cu drept cuvînt, de altfel, căci ceea ce se întîmplă pe malurile Dîmboviţei nu are echivalent în alte părţi.

S-a vrut, apoi, intrarea în Europa “ca să beneficiem şi noi de această mană financiară”. Nici aici n-am izbutit! Fondurile europene ne sînt, într-adevăr, alocate, dar nu ştim ce să facem cu ele, nu le cheltuim şi vom fi nevoiţi să le dăm înpoi. Nevoile României sînt imense, dar capacitatea clasei politice de a răspunde acestor nevoi – chiar cînd banii vin de la Bruxelles – este extrem de mică.

S-a vrut, în sfîrşit, intrarea în Europa “ca să ne consolidăm democraţia”. Cu alte cuvinte, contaminaţi definitiv de comunism, ne căutam “tătucul” din exterior care să facă ordine în haosul nostru. Dar n-am izbutit nici în încercarea asta! Alegerile europene, a căror perspectivă a agitat România peste o jumătate de an, nu mai interesează acum pe nimeni. Ele vor avea loc peste două luni, dar partidele n-au reuşit să-şi constituie listele de candidaţi, campania electorală e inexistentă, iar sondajele arată că o majoritate covîrşitoare de români au decis să nu se ducă la urne.

Iată pentru ce ne-am înflăcărat 16 ani, pentru ce am tremurat de emoţie şi am implorat ajutorul prietenilor din ce în ce mai puţin numeroşi. Ceea ce se întîmplă, după atîta zbatere, este un eşec al mentalităţii colective româneşti – dovadă că nu putem duce nimic la bun sfîrşit şi că, în fond, sîntem atinşi de sindromul tragic al neseriozităţii colective.

După ţigani, armenii… Cine urmează?

Duminică, la ieşirea din spital, preşedintele Băsescu şi-a luat rămas bun de la doctorul Mircea Ghemegian, care-l operase cu o zi înainte, afirmînd: “În sfîrşit, văd şi eu un armean bun.” După care s-a corectat: “Un armean competent.”

Aluzia la ministrul liberal al economiei şi finanţelor Varujan Vosganian e transparentă. Comparaţia negativă nu este nici măcar eficientă.

După răbufnirea “ţigancă împuţită” – justificată neconvingător de preşedinte ca făcînd parte dintr-o discuţie particulară -, noua ieşire, în public de data aceasta, agravează situaţia Dlui Băsescu. E limpede că, pentru a-şi manifesta aversiunea faţă de un personaj, el nu ezită să insulte o naţiune întreagă. Preşedintele României îşi permite să afirme că armenii nu sînt nici buni, nici competenţi, doar pentru a sublinia faptul că prezenţa Dlui Vosganian în guvern îi este neplăcută.

Violenţele Dlui Băsescu sînt din ce în ce mai îngrijorătoare. Antipatiile lui, care trec de la persoane la popoare întregi, de asemeni. Într-o altă ţară, astfel de afirmaţii necontrolate – şi care pornesc, fără îndoială, dintr-un profund sentiment de dispreţ pentru “alţii” – ar fi provocat un scandal naţional şi ar fi putut să-l coste fotoliul prezidenţial. E drept însă că, într-o altă ţară, Dl Băsescu n-ar fi fost ales nici măcar primar într-un sat cu 500 de locuitori!

Brandul anti-brand

S-au irosit, în ultima vreme, mulţi bani şi multă cerneală pentru găsirea unui “brand” care să definească sugestiv România în ochii lumii. Altfel spus, se caută o imagine de marcă, un simbol care să ne facă uşor de recunoscut, să ne diferenţieze, cum se întîmplă în cadrul unei campanii de marketing pentru un produs anume. Se pare însă că pentru a singulariza “produsul” România nu s-a găsit încă nici o idee potrivită.

La ce-ar putea servi acest “brand”, în slujba căruia s-au pus atît de multe mijloace? Funcţionînd ca o prezentare instantanee a României, el s-ar adresa, fireşte, celor care nu ne cunosc, adică străinilor. Şi nu oricăror străini – eschimoşilor, de pildă, sau papuaşilor puţin le pasă de existenţa noastră -, ci în special acelora care, sub o formă sau alta, dintr-un motiv sau altul, ar putea avea un interes faţă de România. Aici, însă, intervine un paradox: pentru ei, “brandul”, ca proiecţie a imaginii naţionale în cele patru zări, există deja! Pentru ei, “brandul” nu e nimic altceva decît primul zid de care se izbesc în încercarea de a intra în contact cu România: corpul nostru diplomatic. Membrii acestei ciudate confrerii reprezintă, în relaţiile cu oficialii străini sau cu muritorul de rînd din alte ţări, modul cel mai palpabil prin care România se proiectează pe sine însăşi în străinătate. O realitate mai degrabă neplăcută – şi un “brand” nu tocmai măgulitor – dată fiind calitatea majorităţii reprezentanţilor noştri.

Mi-a fost dat să cunosc diplomaţi ai altor ţări scăpate din “lagărul socialist” şi mărturisesc că m-au străbătut fiori de invidie cînd i-am comparat cu trimişii noştri peste hotare. Bănuiesc că în capitalele lor s-a înţeles şi s-a izbutit ceea ce nu se înţelege şi nu se izbuteşte la Bucureşti, şi anume că restructurarea unui Minister de Externe nu poate însemna o simplă rotire a cadrelor – în ciuda inegalabilei lor puteri de auto-regenerare, în ciuda tuturor şantajelor posibile şi-n ciuda poftei nestinse a anumitor “instituţii abilitate” de a controla diplomaţia ţării. Restructurare nu înseamnă în nici un caz mutarea unui funcţionar din capitala X, unde a eşuat lamentabil, în capitala Y, unde va eşua tot atît de lamentabil – în sensul că va da despre România o imagine la fel de ternă (în cel mai bun caz) sau la fel de mizerabilă (în multe alte cazuri). În ce priveşte Ministerul român al Afacerilor Externe, restructurarea ar însemna, în primul rînd, descotorisirea de incapabilii trecutului şi de parveniţii pe criterii obscure ai prezentului.

Cărui străin îi va mai păsa de “brandul” conceput în agenţiile de marketing de la Bucureşti după ce va fi intrat măcar o singură dată în localurile vetuste ale ambasadelor noastre, după ce îl va fi îngrozit hidoasa lor decoraţie interioară şi după ce va fi discutat într-o limbă rudimentară cu mulţi dintre cei care ne reprezintă? Îi va mai păsa oare de Brâncuşi, de Enescu sau de mănăstirile din Moldova după ce va fi încercat fără succes să obţină o informaţie fiabilă? Şi ce va povesti el altora în urma acestei insolite experienţe?

Avem, deci, un “brand” – oare chiar nu s-a gîndit nimeni la asta? -, numai că el funcţionează pe dos. Ne singularizează negativ. Ceea ce explică în mare parte de ce România a rămas una dintre cele mai izolate ţări din Europa şi una dintre cele mai puţin credibile. Un alt paradox, insuportabil, constă în faptul că această contra-performanţă permanentă este întreţinută cu bani grei, ca şi cum ne-am plăti singuri detractorii.

(Articol publicat în “Ziua” – 5 septembrie 2007)

Funcţia crează geniul

Particularitatea cea mai remarcabilă a omului politic român constă în faptul că, odată ajuns într-o funcţie oarecare, el uită cu desăvîrşire şi pentru totdeauna sensul verbului “a învăţa”. Orice numire, pare-se, generează instantaneu ştiinţa universală.

A avea îndrăzneala de a da un sfat vreunui om politic român, sau chiar de a emite în prezenţa lui o opinie, este, fără îndoială, un păcat a cărui gravitate nu poate fi înţeleasă de muritorul de rînd. Temerarul este privit cu iritată superioritate, după care i se explică pe un ton fără apel: “Nu e aşa. N-ai de unde să ştii.”

Adevărul e că nimeni n-are de ce să dea sfaturi omului politic român. El nu mai are nimic de aflat; pentru el nu există subiecte noi, nici opinii diferite de opiniile sale; el ştie tot, în toate domeniile. Dovada o avem în fiecare zi: este bunul mers al treburilor în România – fără îndoială una dintre cele mai nefericite ţări din Europa.