Solidaritate împotriva trecutului

În august 2005, cînd ne-am întîlnit pentru a discuta despre iminenta mea numire ca director al Institutului Cultural Român de la Paris, deci viitor subordonat al său, prima întrebare pe care mi-a pus-o dl Horia-Roman Patapievici a fost: “Menţineţi ceea ce aţi scris despre întrevederea dintre Iliescu şi Pleşu, la Teşcani, în vara lui ‘89?”

Recunosc că modul în care fusese formulată întrebarea mi-a stîrnit amintiri neplăcute. Dar şi mai neplăcută mi-era brusca certitudine că pe această transparentă invitaţie la dezicere urmau, înainte de toate, să se construiască relaţiile noastre de lucru. Eu, intrusul, îndrăznisem să întinez cu atingerea mea pe un membru al sacrei confrerii a piedestalelor.

Am răspuns: “Prin «bunăvoinţa» dlui Pleşu, ceea ce am scris în 1990 mă costă foarte scump şi astăzi. Dar, din moment ce n-am dat niciodată vreo dezminţire, înseamnă că menţin ce am scris.” Replica a venit pe un ton iritat, tăios aproape, implicînd un soi de garanţie personală: “E fals ce aţi scris! Vă asigur.” Cîteva săptămîni mai tîrziu, dl Pleşu se răzbuna, în “Dilema”, atacîndu-mi numirea la ICR - Paris.

După 1985, numele lui Ion Iliescu devenise, pentru majoritatea românilor, sinonim cu speranţa. În lunile care au urmat răsturnării lui Ceauşescu, Ion Iliescu a fost considerat un salvator. Dl Pleşu însuşi i s-a raliat de la bun început şi i-a rămas alături pînă în octombrie 1991 - adică 15 luni după mineriadă! Astfel stînd lucrurile, nu înţeleg de ce dlui Pleşu i se pare ofensant să se vorbească în public despre întîlnirea din august 1989 cu cel care avea să-i fie şef cinci luni mai tîrziu, întîlnire în cadrul căreia s-au discutat, probabil, detaliile viitoarei colaborări.

Am aflat despre această vizită a lui Ion Iliescu la Teşcani de la scriitorul Radu Ţeposu, în mai 1990, la Bucureşti. Cîteva zile mai tîrziu, realitatea ei mi-a fost adeverită de un “fost apropiat” al lui Virgil Măgureanu, cu care m-am întreţinut în vederea redactării unui articol pentru săptămînalul “Le Point”. Am pomenit-o în cartea “Autopsie du coup d’Etat roumain”, publicată în octombrie 1990 (Editions Calmann-Levy, Paris), spre veşnica animozitate a dlui Pleşu - ale cărui relaţii dinainte de 1989 (cea cu Petre Roman, de pildă) nu trebuiesc, pare-se, scoase la lumină.

După 17 ani, însă, confirmările informaţiei pe care o dădeam atunci încep să apară în presă. Istoricul Alex Mihai Stoenescu a aflat-o de la foşti agenţi ai serviciilor secrete. Senatorului Eugen Mihăescu i-a relatat-o chiar Ion Iliescu, pe lîngă care a îndeplinit funcţia de consilier. Scriitorul Tudor Octavian o ştie pentru că, fiind la Teşcani în acea zi, s-a aflat în postura involuntară de martor ocular. Cu timpul, o vor povesti şi alţii, pentru că nu li se poate închide gura tuturor.

Trecutul poate fi ascuns, dar nu schimbat, şi tăgăduirile furioase ale dlui Pleşu sînt, la urma urmei, mai interesante chiar decît faimoasa întîlnire în sine. Cît despre fizicianul Horia-Roman Patapievici, a cărui apostrofare de acum doi ani m-a decis să scriu aceste rînduri, el şi-ar mîhni cu siguranţă foştii profesori dacă, din solidaritate de castă, ar stărui, în mod cu totul neştiinţific, să proclame inexistenţa unui fapt înregistrat de mai mulţi martori şi istorisit chiar de principalul actor.

(Articol publicat în “Ziua” - 28 august 2007)