Continuităţi îndoielnice
“O, ţară tristă şi plină de humor”, scria Bacovia cu insuportabilă luciditate despre locul unde a fost lăsat să trăiască în mizerie, pe cînd străveziul (numai la figurat) Minulescu era copleşit cu premii şi decoraţii.
La fel s-a întîmplat şi în deceniile roşii. Nemernicii şi impostorii se lăfăiau în “casele de creaţie” (în timp ce proprietarii aceloraşi case mucegăiau în puşcării sau în subsolurile în care îi aruncase “noua orînduire”). Literatura lor mizerabilă, retribuită exorbitant, se lăfăia în cărţi fără număr şi în paginile ziarelor; pictura şi sculptura lor hidoasă umplea galeriile, muzeele şi parcurile, cumpărată pe bani grei de secţiile culturale ale partidului; vocile lor grave recitau apăsat, în ritmul primelor substanţiale, poezii inepte de “slavă” şi “glorie” în faţa microfoanelor radiolui şi televiziunii.
În timpul ăsta, “ceilalţi” - adică aceia care, ştiindu-şi valoarea şi respectîndu-şi crezul, refuzaseră prosternarea - erau analizaţi, cenzuraţi, demascaţi, excluşi, iar viaţa lor nu mai însemna decît aşteptarea infernală a recunoaşterii, sau măcar a acceptării. Cînd se învredniceau să le admită existenţa, impostorii îi băteau pe umăr cu condescendenţă şi le susurau la ureche: “Momentul nu e de loc prielnic. Mai aşteaptă!…” Pentru unii, într-adevăr, momentul n-a fost niciodată prielnic. Pentru alţii, totdeauna.
Odată cu marea/mica schimbare din 1989 (o vorbă crudă, folosită într-o carte a lui Somerset Maugham, spune: “Cu cît se schimbă mai mult, cu atît rămîne acelaşi lucru”), impostorilor li s-a şters din biografie partea mizerabilă, au fost readuşi discret în atenţia publicului, s-a explicat că “nu avuseseră încotro” şi au sfîrşit prin a fi (din nou!) publicaţi sau expuşi pe banii statului. Pe lîngă ei a înflorit o nouă generaţie de impostori - copiii lor biologici sau doar spirituali -, noii tartori, care, ucenici destoinici, taie şi spînzură cu eficacitatea siniştrilor lor înaintaşi. Sterili şi pompoşi, ei binecuvîntează sau excomunică, aleargă după posturi, burse şi subvenţii, şi-şi manifestă frustrarea neîmplinirii privindu-i de sus - în continuare - pe “ceilalţi”.
