Permanenţa furtului

Profităm de orice ocazie pentru a ne revolta gălăgios împotriva furtului – numit eufemistic corupţie -, organizăm colocvii şi scriem articole pe tema asta, trimitem mereu aceleaşi promisiuni de îndreptare la Bruxelles şi dăm ochii peste cap, excedaţi de ticăloşia înconjurătoare.

Le facem pe toate cu un fel de conştiinciozitate steril-rituală, uimiţi de parcă abia acum, cu ocazia tranziţiei dintre ceva şi altceva, am fi descoperit furtul. Se vede treaba c-am uitat (de altfel, uităm totul de 18 ani încoace) cu cîtă îndîrjire se fura pe timpul comunismului.

Bizuindu-se pe principiul “noi ne facem că muncim”, covîrşitoarea majoritate a masei salariale fura statul prin chiul şi inactivitate. (Din această categorie ar trebui probabil excluşi securiştii, care au manifestat un zel ieşit din comun – ceea ce i-ar putea aşeza printre anomaliile societăţii.) La rîndul său, statul, “făcîndu-se că ne plăteşte”, dar şi practicînd o politică de preţuri excesive, fura de la populaţie banii pe care el însuşi îi distribuise.

Ţăranii furau de la cooperativă, pe de o parte, şi de la cumpărătorii din pieţe, pe de altă parte, vînzînd brînză plină cu apă sau 300 g de pămînt la kilogramul de legume. Furau toţi vînzătorii: măcelarii, aprozaragiii, băcanii cu cîntarele lor într-adins dereglate, benzinarii, chioşcarii care-şi distribuiau siropul chimic… Pînă şi nenorocitul care, vînzînd doi metri de stofă, trăgea de ea de-a lungul măsurii de lem, tot “scotea” de-un pantalon pe zi. Furau toţi cei care proclamau arţăgoşi “nu avem” atîta timp cît nu li se strecura în buzunar bancnota de 5 lei. Furau mecanicii auto (mai rău ca-n codru!), chelnerii, “naşii” de la CFR, taximetriştii, recepţioniştii de la hotelurile veşnic murdare, gestionarii autobazelor, şefii de şantiere…

În dispensare şi policlinici, furau doctorii care acordau concedii medicale contra bani (25 de lei pentru o săptămînă). În spitale, furau infirmierele care “uitau” să facă injecţiile sau să aducă plosca pînă cînd nu primeau un stimul material, pe treapta superioară aflîndu-se acei chirurgi care pretindeau un “plic” substanţial înainte de a intra în sala de operaţie (o intervenţie de trei ore “aducea” cît leafa pe două luni a unui muncitor).

Furau şi intelectualii care izbuteau să obţină de la diversele Fonduri ale Uniunilor de creaţie împrumuturi pe care nu le restituiau niciodată – precursori, în felul lor, ai mult mai substanţialelor “împrumuturi nerambursabile” practicate cu succes după 1990.

Cei care nu furau – fie pentru că profesiunea lor nu le dădea ocazia să o facă, fie pentru că erau călăuziţi de principii morale desuete – nu reprezentau decît un mic procentaj. Ei erau doar furaţi de ceilalţi, dar aproape în scîrbă, căci erau săraci. Împrejurul lor, însă, funcţiona perfect cercul vicios în care oricine putea să fure pe oricine. Din cînd în cînd, răbufnea cîte un scandal – fiindcă şi-n “orînduirea socialistă” se lupta împotriva corupţiei -, era organizat un proces şi cineva ajungea la închisoare. Cu singurul rezultat că tehnica de furat a păgubosului individ era imediat înlocuită de confraţii lui cu una mai sigură.

Cu această mentalitate s-a trecut pragul lui 1989 – şi, în multe cazuri, cu “rezerve” substanţiale, pe care unii au ştiut să le fructifice spectaculos: întîi, furînd statul; apoi, furîndu-se între ei. În multe, foarte multe cazuri, spectaculoasa prosperitate capitalistă de azi a fost construită pornindu-se de la “cheagul” prins prin furt în defunctul regim comunist. Un fel de paradox istoric.

Mai departe, peste cîteva zile…