Funcţii publice - mesaje secrete

Un scandal — încă unul! — agită spiritele româneşti. Mesaje particulare, şi chiar foarte particulare, ale unor înalţi funcţionari, schimbate prin internet, au fost interceptate, apoi dezvăluite şi disecate în spaţiul public. Drept răspuns, sau în loc de justificare, au fost invocate insistent frauda — a cărei realitate este, într-adevăr, incontestabilă — şi intruziunea în sanctuarul vieţii private. Asupra acestui al doilea punct se poate discuta, mai ales într-o ţară unde citirea corespondenţei şi ascultarea conversaţiilor au rămas o permanentă şi neliniştitoare posibilitate. Există oare o reală distincţie morală între indiscreţiile oficioase practicate de serviciile secrete în vederea unor posibile şantaje (acestora, teoretic, li se supune orice persoană în momentul cînd accede la funcţii publice) şi indiscreţiile comise de un particular transformat în procuror care se adresează, în chip de juriu, opiniei publice? Amîndouă sînt reprobabile. În primul caz, însă, merită subliniată anomalia acceptării implicite şi pasive de către victimele potenţiale, ceea ce dă, în al doilea caz, un accent derizoriu protestelor lor.

Oricine, desigur, are dreptul la respectul vieţii sale private. Dar, pe de altă parte, omul public — transformat, prin însăşi natura funcţiilor deţinute, în obiect al curiozităţilor de tot felul — are obligaţia de a se asigura că viaţa lui privată este inviolabilă. Apărîndu-se pe el însuşi, evitînd să creeze posibilitatea unor intruziuni de acest fel, el nu face altceva, la urma urmei, decît să-şi apere ţara. Faptul că fragmente din intimitatea unor înalţi funcţionari au putut fi exhibate sub privirea opiniei publice (probabil prin manevre tehnice rudimentare) trădează, din partea lor, o lipsă de prudenţă care, din punctul de vedere al intereselor statului, este nesfîrşit mai gravă decît indelicateţea celui ce le-a surprins şi publicat. Or, ar trebui să fie limpede că atunci cînd un funcţionar public — şi, cu precădere, un diplomat — se face vinovat de imprudenţă, el (sau ea) nu-şi mai merită nici titlul, nici funcţia. Iar încrederea care i s-a acordat îşi pierde şi sensul şi raţiunea de a fi. Folosirea unei banale adrese electronice, violabilă de oricine, pentru vehicularea unor mesaje sortite să rămînă confidenţiale este o greşeală puerilă, care, pe alte meleaguri, ar fi dus la întreruperea imediată a carierelor celor împricinaţi.

Această proză deplorabilă (remarc în treacăt, nu fără o oarecare tristeţe, stilul mediocru folosit de funcţionarii noştri superiori) a fost, cu siguranţă, captată, tradusă şi citită de mult în anumite birouri din cîteva capitale străine. Proasta reputaţie pe care ne-o facem astfel în lume, imaginea de vulnerabilitate a demnitarilor noştri — iată ce ar fi trebuit să ne tulbure în primul rînd, nu publicarea tristelor lor dialoguri în presa internă! Şi dacă, acolo unde a fost citită mai întîi, corespondenţa reprezentanţilor României a produs un legitim sentiment de stupoare, cauza nu este doar conţinutul ei, oscilînd între dubios şi ridicol, ci, în special, dezinvoltura cu care mesajele în cauză, transmise pe căi nesigure, s-au oferit privirilor celor interesaţi şi cît de cît abili.

Dincolo de considerentele morale, juridice sau deontologice pe care le sugerează, această afacere produce observatorului — în special străin — o neplăcută senzaţie de neseriozitate, de amatorism. Încă o dată, deci, am izbutit să nu-i dezamăgim pe cei ce ne pîndesc, gata să ne critice.

(Editorial publicat în “Ziua” - 28 iulie 2007)