Diplomaţia ca formă de eşec

“Diplomaţia română”… Din juxtapunerea incongruentă a acestor două cuvinte, sub pana unor comentatori păcătuind prin entuziasm, se naşte inevitabil o senzaţie de irealitate. Diplomaţia română nu există — nu mai există de 60 de ani. Din 1947, cînd Ana Pauker a preluat portofoliul Afacerilor Externe, relaţiile României cu lumea largă n-au mai însemnat decît exportul de mitocănie prin intermediul unei costisitoare reţele de securişti, peri-securişti şi post-securişti mediocri, pe care doar paşapoartele îi definesc drept diplomaţi. Aşa a fost sub regimul comunist, aşa a rămas după “marea schimbare” şi aşa va fi încă multă vreme.

Potrivit Constituţiei, în vîrful dărăpănatei piramide a “diplomaţiei române” stă însuşi Dl Băsescu. E drept că pe fostul căpitan de cursă lungă totul îl predispune pentru diplomaţie: vasta sa cultură istorică şi geo-politică, tactul desăvîrşit, proverbiala stăpînire de sine, cunoaşterea pe vîrfurile degetelor a tuturor ungherelor scenei internaţionale. Acestor înalte calităţi li se datoresc, fără nici o îndoială, strălucitele succese din ultimii doi ani şi jumătate: preşedintele nu e invitat aproape nicăieri, la Bucureşti nu mai vine nimeni, România este omisă în mai toate discuţiile internaţionale, faimoasa axă Bucureşti-Londra-Washington ne aduce atîtea avantaje încît nu mai prididim să ne bucurăm de ele, şi probabil, începînd de la toamnă, gazul rusesc ne va fi vîndut mai scump. Dl Băsescu a reuşit, aşa cum promisese, să scoată ţara din teribila “zonă gri”… pentru a o trece în zona uitării totale.

Sub preşedinte, dar ferită de privirile publice, se desfăşoară întinsa ramificaţie a ambasadelor. Oare ce însemnă azi o ambasadă a României? În primul rînd, o fortăreaţă. În al doilea rînd, un loc în care, prin definiţie, nu se întîmplă niciodată nimic semnificativ. În al treilea rînd — dar nu cel mai puţin important —, un fel de bazar în care înfloreşte un comerţ asiduu cu ţigări, whisky, benzină detaxată şi diverse obiecte electro-casnice. Plecarea “la post” nu are, din punct de vedere socio-psihologic, decît un singur echivalent: constituirea zestrei înainte de nuntă. “Diplomatul” român nu îşi preia misiunea însufleţit de ideea că-şi va servi ţara, ci nerăbdător să vadă cu ce se va întoarce după cei patru ani de semi-vacanţă petrecuţi în străinătate. În recepţiile din marile şi micile capitale, “ambasadorul” român poate fi imediat recunoscut: el e cel mai prost îmbrăcat, el se exprimă cel mai greoi în limbile pe care declară că le stăpîneşte la perfecţie, el e cel pe care nu-l cunoaşte aproape nimeni şi căruia nimeni nu are nimic să-i spună — ceea ce, totuşi, e un avantaj, pentru că, de cele mai multe ori, n-ar şti ce să răspundă.

Astfel ne prezentăm lumii de 60 de ani. Ne sufocă orgoliul şi complexele, dar nu izbutim să înţelegem că dacă, încet-încet, ne părăsesc pînă şi cei care se arătau dispuşi să ne fie prieteni, e numai pentru că sîntem incapabili să reînvăţăm ce înseamnă diplomaţia. Relaţiile internaţionale ale unei ţări sînt fie o structură coerentă, concepută să dureze în timp, fie o simplă bîiguială sterilă. N-am învăţat nici că ambasada e o vitrină: dacă expunem în ea doar ce-am găsit dereticînd prin fundul sertarelor nu avem dreptul să ne plîngem că ne lipsesc clienţii. În sfîrşit, refuzăm să învăţăm că ambasdorul trebuie să fie un actor care joacă rolul unui comis-voiajor: prin fiecare gest al lui, cu fiecare cuvînt, în toată existenţa lui socială, el trebuie să vîndă singurul lucru pe care îl are de vîndut: România.

Aceste elementare adevăruri nu ne interesează. Preferăm să rămînem în tradiţia ultimelor şase decenii. O dovedesc ultimele numiri pentru posturile de ambasadori ai României.

(Articol publicat în “Ziua” - 6 iulie 2007)