Atracţia haosului

Colecţia romanelor “de 15 lei”, dinainte de război, conţinea, pare-se, nenumărate formule care, voindu-se cît mai sugestive, deveneau simple absurdităţi. Un exemplu, citat adesea: “Furios, trînti uşa, sări pe cal şi porni în toate direcţiile.”

Este exact senzaţia pe care o dă politica românească actuală. Coerenţa este un cuvînt despre care spectatorul şi-ar putea închipui că a fost interzis în principalele instituţii ale statului. Poate că haosul este o formă subtilă de manifestare a “democraţiei originale” şi a “post-tranziţiei”, poate că el este considerat ca forma cea mai rafinată a strategiei - greu de spus. În orice caz, politica românească se năpusteşte intempestiv în toate direcţiile, fiecare mişcare contrazicînd-o pe cea care i-a precedat.

Orice ambasadă are misiunea de a informa cotidian ministerul căruia îi e subordonată despre evoluţiile politice din ţara de reşedinţă. La începutul verii, situaţia din România devenise atît de confuză, atît de imprevizibilă, încît mai multe mari ambasade de la Bucureşti încetaseră să mai scrie aceste sinteze. La prima vedere, pare un lucru mărunt. În realitate, faptul că reuşim să le dăm partenerilor noştri o impresie de dezordine tenace e grav; mult mai gravă, însă, e indiferenţa mai-marilor de la Bucureşti faţă de păcătoasa reputaţie pe care şi-o fac astfel în lume.

“Ah, România!…” exclamă înalţii funcţionari occidentali, ridicînd ochii spre cer şi schiţînd cu braţele un gest de neputinţă. Pentru motive diferite, e drept, consternarea lor era aceeaşi pe vremea lui Ceauşescu. Soarta României pare a fi aceea de a produce mereu uimiri negative…

Solidaritate împotriva trecutului

În august 2005, cînd ne-am întîlnit pentru a discuta despre iminenta mea numire ca director al Institutului Cultural Român de la Paris, deci viitor subordonat al său, prima întrebare pe care mi-a pus-o dl Horia-Roman Patapievici a fost: “Menţineţi ceea ce aţi scris despre întrevederea dintre Iliescu şi Pleşu, la Teşcani, în vara lui ‘89?”

Recunosc că modul în care fusese formulată întrebarea mi-a stîrnit amintiri neplăcute. Dar şi mai neplăcută mi-era brusca certitudine că pe această transparentă invitaţie la dezicere urmau, înainte de toate, să se construiască relaţiile noastre de lucru. Eu, intrusul, îndrăznisem să întinez cu atingerea mea pe un membru al sacrei confrerii a piedestalelor.

Am răspuns: “Prin «bunăvoinţa» dlui Pleşu, ceea ce am scris în 1990 mă costă foarte scump şi astăzi. Dar, din moment ce n-am dat niciodată vreo dezminţire, înseamnă că menţin ce am scris.” Replica a venit pe un ton iritat, tăios aproape, implicînd un soi de garanţie personală: “E fals ce aţi scris! Vă asigur.” Cîteva săptămîni mai tîrziu, dl Pleşu se răzbuna, în “Dilema”, atacîndu-mi numirea la ICR - Paris.

După 1985, numele lui Ion Iliescu devenise, pentru majoritatea românilor, sinonim cu speranţa. În lunile care au urmat răsturnării lui Ceauşescu, Ion Iliescu a fost considerat un salvator. Dl Pleşu însuşi i s-a raliat de la bun început şi i-a rămas alături pînă în octombrie 1991 - adică 15 luni după mineriadă! Astfel stînd lucrurile, nu înţeleg de ce dlui Pleşu i se pare ofensant să se vorbească în public despre întîlnirea din august 1989 cu cel care avea să-i fie şef cinci luni mai tîrziu, întîlnire în cadrul căreia s-au discutat, probabil, detaliile viitoarei colaborări.

Am aflat despre această vizită a lui Ion Iliescu la Teşcani de la scriitorul Radu Ţeposu, în mai 1990, la Bucureşti. Cîteva zile mai tîrziu, realitatea ei mi-a fost adeverită de un “fost apropiat” al lui Virgil Măgureanu, cu care m-am întreţinut în vederea redactării unui articol pentru săptămînalul “Le Point”. Am pomenit-o în cartea “Autopsie du coup d’Etat roumain”, publicată în octombrie 1990 (Editions Calmann-Levy, Paris), spre veşnica animozitate a dlui Pleşu - ale cărui relaţii dinainte de 1989 (cea cu Petre Roman, de pildă) nu trebuiesc, pare-se, scoase la lumină.

După 17 ani, însă, confirmările informaţiei pe care o dădeam atunci încep să apară în presă. Istoricul Alex Mihai Stoenescu a aflat-o de la foşti agenţi ai serviciilor secrete. Senatorului Eugen Mihăescu i-a relatat-o chiar Ion Iliescu, pe lîngă care a îndeplinit funcţia de consilier. Scriitorul Tudor Octavian o ştie pentru că, fiind la Teşcani în acea zi, s-a aflat în postura involuntară de martor ocular. Cu timpul, o vor povesti şi alţii, pentru că nu li se poate închide gura tuturor.

Trecutul poate fi ascuns, dar nu schimbat, şi tăgăduirile furioase ale dlui Pleşu sînt, la urma urmei, mai interesante chiar decît faimoasa întîlnire în sine. Cît despre fizicianul Horia-Roman Patapievici, a cărui apostrofare de acum doi ani m-a decis să scriu aceste rînduri, el şi-ar mîhni cu siguranţă foştii profesori dacă, din solidaritate de castă, ar stărui, în mod cu totul neştiinţific, să proclame inexistenţa unui fapt înregistrat de mai mulţi martori şi istorisit chiar de principalul actor.

(Articol publicat în “Ziua” - 28 august 2007)

Renegarea renegării

Pe 28 iulie 1991, într-o scrisoare adresată lui Alexandru Paleologu, Horia-Roman Patapievici scria: “Mă doare că tatăl meu s-a amestecat cu răul din jur pentru a mă creşte pe mine în belşug. Mă doare faptul că toate cărţile prin care eu am devenit altceva decît cei pe care îi dispreţuiesc au fost cumpărate cu bani cîştigaţi prin apostazia familiei mele. Ei s-au ticăloşit nu pentru a mă salva (asta a fost graţia lui Dumnezeu şi voinţa mea), ci pentru ca eu să fiu un ticălos şi mai mare, şi anume unul cu un somn liniştit.”

În 1996 Horia-Roman Patapievici considera că această mărturisire îşi păstrase actualitatea, de vreme ce o publica în volumul “Politice” (Ed. Humanitas). Sinceritatea privirii pe care o arunca asupra biografiei tatălui său îi cîştiga, atunci, admiraţia multora. Mai precis, a acelora care încă nu înţeleseseră că Patapievici, în cursa lui frenetică după funcţii, onoruri şi indemnizaţii, era gata să spună orice. Tînărul - pe atunci - autor îşi compunea personajul: amestec de erudiţie şi de moralitate. Din experienţa lui Paleologu, el învăţase utilitatea spovedaniei. Spovedanie parţială, totuşi, căci nu aflăm din ea cum se numea răul cu care se amestecase tatăl său, în ce consta apostazia. Iar dosarul lui nu l-a văzut nimeni.

Cîţiva ani mai tîrziu, Horia-Roman Patapievici nu mai avea, probabil, nimic de dovedit. Devenise un om public, o autoritate morală, un reper. Putea să-şi caute chipul în oglinda neagră a apostaziei pe care o condamnase la propriul lui tată. Sub titlul cu iz dinastic “Atac la familia Patapievici”, Robert Turcescu îl intervieva pe 2 octombrie 2002 (”Evenimentul zilei”). Trecînd peste tot ce scrisese el însuşi, revoltat de murdăria sufletească a celor care nu făcuseră decît să repete aceleaşi lucruri, Horia-Roman Patapievici decreta: “Memoria tatălui meu n-are a fi apărată pentru că nu este murdară.” O curăţase, în doar cinci ani, urcarea fiului pe piedestal.

Continuităţi îndoielnice

“O, ţară tristă şi plină de humor”, scria Bacovia cu insuportabilă luciditate despre locul unde a fost lăsat să trăiască în mizerie, pe cînd străveziul (numai la figurat) Minulescu era copleşit cu premii şi decoraţii.

La fel s-a întîmplat şi în deceniile roşii. Nemernicii şi impostorii se lăfăiau în “casele de creaţie” (în timp ce proprietarii aceloraşi case mucegăiau în puşcării sau în subsolurile în care îi aruncase “noua orînduire”). Literatura lor mizerabilă, retribuită exorbitant, se lăfăia în cărţi fără număr şi în paginile ziarelor; pictura şi sculptura lor hidoasă umplea galeriile, muzeele şi parcurile, cumpărată pe bani grei de secţiile culturale ale partidului; vocile lor grave recitau apăsat, în ritmul primelor substanţiale, poezii inepte de “slavă” şi “glorie” în faţa microfoanelor radiolui şi televiziunii.

În timpul ăsta, “ceilalţi” - adică aceia care, ştiindu-şi valoarea şi respectîndu-şi crezul, refuzaseră prosternarea - erau analizaţi, cenzuraţi, demascaţi, excluşi, iar viaţa lor nu mai însemna decît aşteptarea infernală a recunoaşterii, sau măcar a acceptării. Cînd se învredniceau să le admită existenţa, impostorii îi băteau pe umăr cu condescendenţă şi le susurau la ureche: “Momentul nu e de loc prielnic. Mai aşteaptă!…” Pentru unii, într-adevăr, momentul n-a fost niciodată prielnic. Pentru alţii, totdeauna.

Odată cu marea/mica schimbare din 1989 (o vorbă crudă, folosită într-o carte a lui Somerset Maugham, spune: “Cu cît se schimbă mai mult, cu atît rămîne acelaşi lucru”), impostorilor li s-a şters din biografie partea mizerabilă, au fost readuşi discret în atenţia publicului, s-a explicat că “nu avuseseră încotro” şi au sfîrşit prin a fi (din nou!) publicaţi sau expuşi pe banii statului. Pe lîngă ei a înflorit o nouă generaţie de impostori - copiii lor biologici sau doar spirituali -, noii tartori, care, ucenici destoinici, taie şi spînzură cu eficacitatea siniştrilor lor înaintaşi. Sterili şi pompoşi, ei binecuvîntează sau excomunică, aleargă după posturi, burse şi subvenţii, şi-şi manifestă frustrarea neîmplinirii privindu-i de sus - în continuare - pe “ceilalţi”.

Permanenţa furtului

Profităm de orice ocazie pentru a ne revolta gălăgios împotriva furtului - numit eufemistic corupţie -, organizăm colocvii şi scriem articole pe tema asta, trimitem mereu aceleaşi promisiuni de îndreptare la Bruxelles şi dăm ochii peste cap, excedaţi de ticăloşia înconjurătoare.

Le facem pe toate cu un fel de conştiinciozitate steril-rituală, uimiţi de parcă abia acum, cu ocazia tranziţiei dintre ceva şi altceva, am fi descoperit furtul. Se vede treaba c-am uitat (de altfel, uităm totul de 18 ani încoace) cu cîtă îndîrjire se fura pe timpul comunismului.

Bizuindu-se pe principiul “noi ne facem că muncim”, covîrşitoarea majoritate a masei salariale fura statul prin chiul şi inactivitate. (Din această categorie ar trebui probabil excluşi securiştii, care au manifestat un zel ieşit din comun - ceea ce i-ar putea aşeza printre anomaliile societăţii.) La rîndul său, statul, “făcîndu-se că ne plăteşte”, dar şi practicînd o politică de preţuri excesive, fura de la populaţie banii pe care el însuşi îi distribuise.

Ţăranii furau de la cooperativă, pe de o parte, şi de la cumpărătorii din pieţe, pe de altă parte, vînzînd brînză plină cu apă sau 300 g de pămînt la kilogramul de legume. Furau toţi vînzătorii: măcelarii, aprozaragiii, băcanii cu cîntarele lor într-adins dereglate, benzinarii, chioşcarii care-şi distribuiau siropul chimic… Pînă şi nenorocitul care, vînzînd doi metri de stofă, trăgea de ea de-a lungul măsurii de lem, tot “scotea” de-un pantalon pe zi. Furau toţi cei care proclamau arţăgoşi “nu avem” atîta timp cît nu li se strecura în buzunar bancnota de 5 lei. Furau mecanicii auto (mai rău ca-n codru!), chelnerii, “naşii” de la CFR, taximetriştii, recepţioniştii de la hotelurile veşnic murdare, gestionarii autobazelor, şefii de şantiere…

În dispensare şi policlinici, furau doctorii care acordau concedii medicale contra bani (25 de lei pentru o săptămînă). În spitale, furau infirmierele care “uitau” să facă injecţiile sau să aducă plosca pînă cînd nu primeau un stimul material, pe treapta superioară aflîndu-se acei chirurgi care pretindeau un “plic” substanţial înainte de a intra în sala de operaţie (o intervenţie de trei ore “aducea” cît leafa pe două luni a unui muncitor).

Furau şi intelectualii care izbuteau să obţină de la diversele Fonduri ale Uniunilor de creaţie împrumuturi pe care nu le restituiau niciodată - precursori, în felul lor, ai mult mai substanţialelor “împrumuturi nerambursabile” practicate cu succes după 1990.

Cei care nu furau - fie pentru că profesiunea lor nu le dădea ocazia să o facă, fie pentru că erau călăuziţi de principii morale desuete - nu reprezentau decît un mic procentaj. Ei erau doar furaţi de ceilalţi, dar aproape în scîrbă, căci erau săraci. Împrejurul lor, însă, funcţiona perfect cercul vicios în care oricine putea să fure pe oricine. Din cînd în cînd, răbufnea cîte un scandal - fiindcă şi-n “orînduirea socialistă” se lupta împotriva corupţiei -, era organizat un proces şi cineva ajungea la închisoare. Cu singurul rezultat că tehnica de furat a păgubosului individ era imediat înlocuită de confraţii lui cu una mai sigură.

Cu această mentalitate s-a trecut pragul lui 1989 - şi, în multe cazuri, cu “rezerve” substanţiale, pe care unii au ştiut să le fructifice spectaculos: întîi, furînd statul; apoi, furîndu-se între ei. În multe, foarte multe cazuri, spectaculoasa prosperitate capitalistă de azi a fost construită pornindu-se de la “cheagul” prins prin furt în defunctul regim comunist. Un fel de paradox istoric.

Mai departe, peste cîteva zile…

Represiunea uitată

De-a lungul ultimilor 18 ani s-a vorbit şi scris mult despre Securitate - dar nu s-a făcut aproape nimic pentru descoperirea masei de securişti şi pedepsirea lor. Chiar cei ale căror nume sînt cunoscute se bucură de o revoltătoare impunitate, iar televiziunile îi transformă în vedete scabroase.

Legea redactată de Constantin Ticu Dumitrescu a fost mutilată, iar organismul creat pe baza ei - CNSAS - e lipsit de mijloace materiale şi de adevărate posibilităţi de investigare. Numirea membrilor lui pe baza nenorocitului algoritm este o perfectă absurditate.

E greu, însă, pentru cineva care a trăit în regimul comunist să nu observe că, în toată vîlva fără rezultate stîrnită împrejurul mecanismelor de represiune, a fost sistematic uitată o instituţie: Miliţia. Cine, în afară de cîţiva cercetători, mai vorbeşte azi despre rolul nefast al Miliţiei în anii de “democraţie populară”? Miliţia, care, în multe privinţe, juca rolul de substitut al Securităţii. Miliţia, în beciurile căreia s-a torturat şi omorît cu tot atta bestialitate ca în acelea ale Securităţii. Miliţia, care a dat sinistrele gardience-torţionare din închisorile de femei. Miliţia, unde începeau multe dintre anchetele care sfîrşeau la Securitate.

Oare de ce - în aplicarea “legii Ticu” - nu se ţine cont de faptul că foarte mulţi miliţieni au făcut poliţie politică în egală măsură cu securiştii? Că, şi printre ei, au existat - şi supravieţuiesc liniştiţi - indivizi abjecţi, anchetatori inumani, călăi?… De ce-i lăsăm în pace?

Funcţii publice - mesaje secrete

Un scandal — încă unul! — agită spiritele româneşti. Mesaje particulare, şi chiar foarte particulare, ale unor înalţi funcţionari, schimbate prin internet, au fost interceptate, apoi dezvăluite şi disecate în spaţiul public. Drept răspuns, sau în loc de justificare, au fost invocate insistent frauda — a cărei realitate este, într-adevăr, incontestabilă — şi intruziunea în sanctuarul vieţii private. Asupra acestui al doilea punct se poate discuta, mai ales într-o ţară unde citirea corespondenţei şi ascultarea conversaţiilor au rămas o permanentă şi neliniştitoare posibilitate. Există oare o reală distincţie morală între indiscreţiile oficioase practicate de serviciile secrete în vederea unor posibile şantaje (acestora, teoretic, li se supune orice persoană în momentul cînd accede la funcţii publice) şi indiscreţiile comise de un particular transformat în procuror care se adresează, în chip de juriu, opiniei publice? Amîndouă sînt reprobabile. În primul caz, însă, merită subliniată anomalia acceptării implicite şi pasive de către victimele potenţiale, ceea ce dă, în al doilea caz, un accent derizoriu protestelor lor.

Oricine, desigur, are dreptul la respectul vieţii sale private. Dar, pe de altă parte, omul public — transformat, prin însăşi natura funcţiilor deţinute, în obiect al curiozităţilor de tot felul — are obligaţia de a se asigura că viaţa lui privată este inviolabilă. Apărîndu-se pe el însuşi, evitînd să creeze posibilitatea unor intruziuni de acest fel, el nu face altceva, la urma urmei, decît să-şi apere ţara. Faptul că fragmente din intimitatea unor înalţi funcţionari au putut fi exhibate sub privirea opiniei publice (probabil prin manevre tehnice rudimentare) trădează, din partea lor, o lipsă de prudenţă care, din punctul de vedere al intereselor statului, este nesfîrşit mai gravă decît indelicateţea celui ce le-a surprins şi publicat. Or, ar trebui să fie limpede că atunci cînd un funcţionar public — şi, cu precădere, un diplomat — se face vinovat de imprudenţă, el (sau ea) nu-şi mai merită nici titlul, nici funcţia. Iar încrederea care i s-a acordat îşi pierde şi sensul şi raţiunea de a fi. Folosirea unei banale adrese electronice, violabilă de oricine, pentru vehicularea unor mesaje sortite să rămînă confidenţiale este o greşeală puerilă, care, pe alte meleaguri, ar fi dus la întreruperea imediată a carierelor celor împricinaţi.

Această proză deplorabilă (remarc în treacăt, nu fără o oarecare tristeţe, stilul mediocru folosit de funcţionarii noştri superiori) a fost, cu siguranţă, captată, tradusă şi citită de mult în anumite birouri din cîteva capitale străine. Proasta reputaţie pe care ne-o facem astfel în lume, imaginea de vulnerabilitate a demnitarilor noştri — iată ce ar fi trebuit să ne tulbure în primul rînd, nu publicarea tristelor lor dialoguri în presa internă! Şi dacă, acolo unde a fost citită mai întîi, corespondenţa reprezentanţilor României a produs un legitim sentiment de stupoare, cauza nu este doar conţinutul ei, oscilînd între dubios şi ridicol, ci, în special, dezinvoltura cu care mesajele în cauză, transmise pe căi nesigure, s-au oferit privirilor celor interesaţi şi cît de cît abili.

Dincolo de considerentele morale, juridice sau deontologice pe care le sugerează, această afacere produce observatorului — în special străin — o neplăcută senzaţie de neseriozitate, de amatorism. Încă o dată, deci, am izbutit să nu-i dezamăgim pe cei ce ne pîndesc, gata să ne critice.

(Editorial publicat în “Ziua” - 28 iulie 2007)

Diplomaţia ca formă de eşec

“Diplomaţia română”… Din juxtapunerea incongruentă a acestor două cuvinte, sub pana unor comentatori păcătuind prin entuziasm, se naşte inevitabil o senzaţie de irealitate. Diplomaţia română nu există — nu mai există de 60 de ani. Din 1947, cînd Ana Pauker a preluat portofoliul Afacerilor Externe, relaţiile României cu lumea largă n-au mai însemnat decît exportul de mitocănie prin intermediul unei costisitoare reţele de securişti, peri-securişti şi post-securişti mediocri, pe care doar paşapoartele îi definesc drept diplomaţi. Aşa a fost sub regimul comunist, aşa a rămas după “marea schimbare” şi aşa va fi încă multă vreme.

Potrivit Constituţiei, în vîrful dărăpănatei piramide a “diplomaţiei române” stă însuşi Dl Băsescu. E drept că pe fostul căpitan de cursă lungă totul îl predispune pentru diplomaţie: vasta sa cultură istorică şi geo-politică, tactul desăvîrşit, proverbiala stăpînire de sine, cunoaşterea pe vîrfurile degetelor a tuturor ungherelor scenei internaţionale. Acestor înalte calităţi li se datoresc, fără nici o îndoială, strălucitele succese din ultimii doi ani şi jumătate: preşedintele nu e invitat aproape nicăieri, la Bucureşti nu mai vine nimeni, România este omisă în mai toate discuţiile internaţionale, faimoasa axă Bucureşti-Londra-Washington ne aduce atîtea avantaje încît nu mai prididim să ne bucurăm de ele, şi probabil, începînd de la toamnă, gazul rusesc ne va fi vîndut mai scump. Dl Băsescu a reuşit, aşa cum promisese, să scoată ţara din teribila “zonă gri”… pentru a o trece în zona uitării totale.

Sub preşedinte, dar ferită de privirile publice, se desfăşoară întinsa ramificaţie a ambasadelor. Oare ce însemnă azi o ambasadă a României? În primul rînd, o fortăreaţă. În al doilea rînd, un loc în care, prin definiţie, nu se întîmplă niciodată nimic semnificativ. În al treilea rînd — dar nu cel mai puţin important —, un fel de bazar în care înfloreşte un comerţ asiduu cu ţigări, whisky, benzină detaxată şi diverse obiecte electro-casnice. Plecarea “la post” nu are, din punct de vedere socio-psihologic, decît un singur echivalent: constituirea zestrei înainte de nuntă. “Diplomatul” român nu îşi preia misiunea însufleţit de ideea că-şi va servi ţara, ci nerăbdător să vadă cu ce se va întoarce după cei patru ani de semi-vacanţă petrecuţi în străinătate. În recepţiile din marile şi micile capitale, “ambasadorul” român poate fi imediat recunoscut: el e cel mai prost îmbrăcat, el se exprimă cel mai greoi în limbile pe care declară că le stăpîneşte la perfecţie, el e cel pe care nu-l cunoaşte aproape nimeni şi căruia nimeni nu are nimic să-i spună — ceea ce, totuşi, e un avantaj, pentru că, de cele mai multe ori, n-ar şti ce să răspundă.

Astfel ne prezentăm lumii de 60 de ani. Ne sufocă orgoliul şi complexele, dar nu izbutim să înţelegem că dacă, încet-încet, ne părăsesc pînă şi cei care se arătau dispuşi să ne fie prieteni, e numai pentru că sîntem incapabili să reînvăţăm ce înseamnă diplomaţia. Relaţiile internaţionale ale unei ţări sînt fie o structură coerentă, concepută să dureze în timp, fie o simplă bîiguială sterilă. N-am învăţat nici că ambasada e o vitrină: dacă expunem în ea doar ce-am găsit dereticînd prin fundul sertarelor nu avem dreptul să ne plîngem că ne lipsesc clienţii. În sfîrşit, refuzăm să învăţăm că ambasdorul trebuie să fie un actor care joacă rolul unui comis-voiajor: prin fiecare gest al lui, cu fiecare cuvînt, în toată existenţa lui socială, el trebuie să vîndă singurul lucru pe care îl are de vîndut: România.

Aceste elementare adevăruri nu ne interesează. Preferăm să rămînem în tradiţia ultimelor şase decenii. O dovedesc ultimele numiri pentru posturile de ambasadori ai României.

(Articol publicat în “Ziua” - 6 iulie 2007)

Crime fără criminali

Să ne închipuim o clipă dezastrul moral care s-ar fi produs dacă Tribunalul de la Nuremberg ar fi condamnat nazismul, declarîndu-l în mod solemn regim criminal, dar ar fi lăsat inculpaţii să se întoarcă la casele lor – eventual de protocol – pentru a se bucura liniştiţi de pensii substanţiale.

Această ipoteză absurdă este pe cale de a deveni realitate în România de azi. Declaraţia preşedintelui Băsescu, prin care – pe baza unui raport imperfect – regimul comunist a fost definit drept ilegitim şi criminal nu pare că va fi urmată de vreo acţiune concretă (evident, cu excepţia instituirii unei noi comisii).

A ordonat oare preşedinţia deschiderea vreunei anchete? Nu. S-a luat oare fie şi o singură măsură politică sau administrativă pentru uşurarea sarcinii CNSAS? Nu. A fost oare propus un nou text de lege care să continuie discursul prezidenţial? Nu.

Din toate acestea rezultă că avem, pe de o parte, un regim recunoscut drept criminal, dar că, pe de altă parte, nimeni nu va fi acuzat de vreo crimă comisă în numele acestui regim. Nemernicii care au dat ordinele şi călăii care le-au executat pot muri nestingheriţi în paturile lor. Crimele comuniste n-au fost comise de nimeni!

Prin acest sinistru paradox, dl Băsescu şi-a cîştigat un formidabil capital electoral. Dar, totodată, a lăsat moştenire românilor un dezastru moral care s-ar putea dovedi a fi fără ieşire.

Moţiune pentru bătut pasul pe loc

PSD a anunţat că va depune o moţiune de cenzură pentru răsturnarea guvernului, numele lui Mircea Geoană fiind avansat, ca o evidenţă, pentru postul de prim-ministru. PD şi PLD au comunicat că vor susţine orice moţiune care ar duce la înlăturarea actualei echipe guvernamentale. Cîteva “detalii” merită însă un exament mai atent.

Dacă moţiunea de cenzură este votată şi guvernul cade, prima posibilitate este numirea unui nou prim-ministru de către preşedinte. Dar… Va accepta Traian Băsescu să-l numească pe Geoană, fără să-şi piardă tot creditul în propria-i tabără? Va accepta PSD ca preşedintele să-l numească pe eternul ales, Theodor Stolojan? Va accepta PD, în lipsa unui candidat credibil, să nu joace decît eventualul rol de arbitru? Dar PRM, care va sprijini moţiunea, ce recompensă va primi? Pornind împreună acţiunea de răsturnare a guvernului, cele patru partide îşi afirmă implicit disponibilitatea de a colabora. E însă un pas mare, greu de făcut în haosul politic românesc, între colaborare şi împărţirea beneficiilor.

A doua posibilitate e cea a mult-visatelor la Cotroceni alegeri anticipate. Cu inerentele lor compozante aleatorii. Şi cu aproape inevitabila nevoie a viitorului executiv de a cere sprijinul PSD în Parlament.

Toate aceste opţiuni ar trebui să se traducă printr-o pierdere de credibilitate a preşedintelui (şi, dacă aşa a fost gîndită, mişcarea PSD e foarte abilă). Dar, în fond, ele n-ar face decît să ne aducă exact în punctul de unde am plecat: instabilitate de lungă durată pe scena politică românească.