Comentarii pierdute şi regăsite

Primesc abia acum un mesaj prin care sînt anunţat că am fost apărat de nu ştiu cîte zeci de spam-uri. Deschizînd lista, descopăr, între foarte multe mesaje scrise în ruseşte (!) şi altele propunîndu-mi ceasuri ieftine şi Viagra, cîteva comentarii de la cititori ai acestui blog. Le-am aprobat imediat şi-i rog să ne ierte – pe WordPress şi pe mine – pentru această încurcătură. Nu înţeleg cum de au ajuns printre spam-uri, mai ales că numele lor figurează deja printre comentatori.

Preşedintele (din păcate!) şi presa

Tocmai am citi aici povestea vizitei la Sulina a preşedintelui Traian Băsescu, prietenul intelectualilor rafinaţi de la Dîmboviţa. Şi am văzut şi scurta scenă în cursul căreia domnul preşedinte o “pune la punct” pe jurnalista de la Antena 3, “fata asta cu microfonul” care e “mai rea decît aia de la fosta Securitate”.

Ceea ce am citit e incredibil, ceea ce am văzut e incredibil – şi totuşi toate se întîmplă în România de azi, condusă spre culmile democraţiei de către cîrmaciul care le ştie pe toate, dar nu mai suportă nimic. Dacă s-ar fi petrecut într-o ţară firească, scenele de la Sulina ar fi dezlănţuit un scandal enorm care nu s-ar fi potolit nici după şase luni.

Către sfîrşitul lui 1990, un prieten francez care făcuse o bruscă pasiune pentru România mi-a pus o întrebare extrem de incomodă, cu atît mai mult cu cît n-am putut să- răspund: “Bine, în România justiţia nu funcţionează şi foştii satrapi trăiesc liniştiţi în casele naţionalizate şi cu pensii plătite de contribuabili. Dar de ce nu am asistat măcar la o răzbunare personală, măcar la o pereche de palme administrată în public vreunui fost securist sau vreunui fost colaborator al lui Ceauşescu?”

Reiau întrebarea lui de atunci – rămasă pînă azi fără răspuns – şi o adaptez vremurilor noi: de ce nu s-a găsit nimeni care să-i tragă o pereche de palme sinistrului mîrlan care conduce România? De ce i se permite acestui individ să creadă că poate face orice şi spune orice? Şi, la urma urmei, doamnelor, domnişoarelor, domnilor jurnalişti, de ce-i îngăduiţi să vă tutuiască? Ce ascendenţă îi recunoaşteţi cînd îl lăsaţi să vă spună tu? Ce credeţi că s-ar întîmpla dacă i-aţi răspunde tutuindu-l la rîndul dumneavoastră? Sau măcar spunîndu-i: “Nu vă permit să mă tutuiţi!” Nu cred că vi s-ar tăia capul. Iar al lui poate s-ar mai răcori, măcar pentru o secundă.

Minciuna – între turism şi cultură

“Cotidianul francez Le Figaro a publicat un supliment special al săptămînalului Figaroscope dedicat atracţiilor turistice din România, materialul fiind intitulat ‘Bucureşti şi alte minuni româneşti’, informează Institutul Cultural Român (ICR).

România se afişează cu toate culorile sale estivale în paginile unui supliment special al săptămînalului Figaroscope […] publicat cu sprijinul ICR, prin programul Publishing Romania, şi al Ministerului Turismului.”

Astfel prezintă Mediafax informaţia pe care o dădeam aici cu cîteva zile în urmă.

Ştiu că lumea de azi – şi în special România – nu mai acordă mare însemnătate cuvintelor. Dar totuşi…

Cum poate Institutul Cultural Român să pretindă că este vorba despre “un supliment special” pe care Figaroscope l-a “dedicat” atracţiilor turistice din România – sau, pentru a formula lucrurile mai pe şleau, cum poate ICR să mintă atît de grosolan? Nimeni n-a “dedicat” nimic României! Broşura în cauză, după cum scriam zilele trecute, nu este altceva decît un caiet (sau un insert) publicitar. Un banal spaţiu publicitar. Menţiunea “Publi-Info”, imprimată pe fiecare pagină, e cea mai vizibilă probă. Nu Figaroscope a “dedicat” României acest spaţiu, ci România l-a cumpărat de la Figarscope. Nuanţa contează!

Cît a costat această operaţiune nu vom afla probabil prea curînd. Aflăm însă o ciudăţenie: insertul a fost publicat “cu sprijinul ICR [în primul rînd, n.m.] şi al Ministerului Turismului [în al doilea rînd, n.m.]“. Această iniţiativă se înscrie fără îndoială în cadrul campaniei de promovare turistică lansată la Paris (în limba engleză!) de către dna Udrea, cu ocazia turneului internaţional de tenis “Roland Garros”. Dar ce legătură are Institutul Cultural Român cu asta? Unde scrie că Institutul Cultural Român trebuie sau are dreptul să investească în campanii de publicitate turistică?

Din moment ce Institutul Cultural Român este cel care face, în presa românească, publicitatea acestei publicităţi – încercînd în mod lamentabil să o prezinte ca pe o măreaţă realizare – înseamnă că implicarea sa e mai mare decît cea a Ministerului Turismului. E oare normal să fie astfel?

Publicitate şi turism

Cotidianul “Le Figaro” este unul dintre cele mai citite din Franţa, ceea ce-i permite sa practice tarife publicitare foarte ridicate. Ca orice mare ziar, “Le Figaro” publică o serie de suplimente, în general săptămînale, care, prin varietatea lor, atrag şi mai mulţi cititori. Unul dintre acestea este “Figaroscope”, ghid al activităţilor culturale pariziene.

Săptămîna trecută, “Figaroscope” conţinea un caiet publicitar central intitulat “Bucarest! & autres merveilles roumaines” (Bucureşti! & alte minuni româneşti).

Un interviu cu dl ambasador Teodor Baconschi – cunoscut în România sub numele Baconsky – deschide broşura publicitară. Urmează o pagină dedicată Institutului Cultural Român, mic exerciţiu de auto-măgulire pe bani grei, conţinînd o scurtă discuţie cu dl Horia-Roman Patapievici.

În total, 11 pagini, dacă socotim şi coperta, de publicitate turistică. În principiu, ar putea fi un lucru normal. Numai că această producţie nu se ridică peste nivelul tristei banalităţi, nu e cîtuşi de puţin incitantă şi, în fond, aminteşte publicităţile turistice pe care le publica ONT-ul pe vremea lui Ceauşescu.

Desigur, ne putem întreba care e scopul acestei iniţiative, taman la jumătatea lui iunie, cînd categoria socială căreia i se adresează “Le Figaro” şi-a făcut de mult planurile de vacanţă. După cum ne putem întreba – şi chiar trebuie să o facem! – cît a costat redactarea şi publicarea broşurii.

Avem de-a face cu o investiţie, iar investiţiile trebuie să fie rentabile. Altminteri, se numesc pierderi sau bani aruncaţi pe fereastră. Am senzaţia – şi nu din antipatie pentru dna Udrea – că terdiva şi insipida publicitate din “Figaroscope” se înscrie în ultima categorie.

Încă o întrebare

Copiez de pe blogul dnei Roxana Iordache următorul schimb de replici:

Stelian Tănase: Veţi aduce monarhia?
Radu Duda: Nu voi încerca să fac asta, pentru că nu merită nici România, nici monarhia aşa ceva.

…Şi mă întreb cum ar trebui sau cum aş putea să tălmăcesc acest răspuns. Oricum o-ntorc, sensul e negativ şi pentru România şi pentru monarhie.

Sîngăcie de exprimare? Expresie a sincerităţii scăpate de sub control? Oricare ar fi răspunsul, e limpede că un om care vrea să reprezinte ţara în lume (adică să facă diplomaţie la cel mai înalt nivel) nu-şi poate permite astfel de ambiguităţi.

P.S. Notez un detaliu peste care văd că admiratorii dlui Duda trec întotdeauna făcîndu-se că nu-l văd. Dacă ar fi ales la toamnă, dl Duda ar guverna trei ani cu actualul Parlament în spate şi cu actualul guvern în faţă. Cum ţine morţiş să plutească deasupra politicii şi cum nici Constituţia nu-i asigură o prea mare libertate de mişcare, el nu se va amesteca în mocirlă, ci se va apuca imediat de punerea în practică a părţii celei mai importante din “programul” pe care ni l-a prezentat: redactarea unei vaste enciclopedii româneşti. PSD şi PDL vor înflori, iar dl Duda va reprezenta cu demnitate pe alte meleaguri România lui Boc şi Geoană.

Întrebare retorică

Mă întreb cît de contrariat ar fi fost în extrema lui puritate cîrmaciul din deal dacă vreunui ministru liberal i-ar fi dat prin cap să cheltuiască pentru o acţiune oarecare de 20 de ori mai mult decît era necesar?

Şi mă întreb pînă unde s-ar fi auzit ţipetele de la Cotroceni dacă ipoteticul personaj “neinspirat” ar fi avut lipsa de buna cuviinţă – într-o ţară în care există încă probleme acute de sărăcie – să declare: “Pe mine nu mă interesează cîţi bani s-au cheltuit! Nu e treaba mea să verific preţurile!”

Cum adică? Tocmai pe voi, care sînteţi cu noi, nu vă interesează cum tocaţi banii noştri?

Neschimbatul domn Iliescu

Printre numeroasele defecte care i-au fost dibuite, dl Ion Iliescu, am mai spus-o, are o şi calitate: consecvenţa. E drept, o foloseşte numai în rău şi, după o vreme, poate să devină plicticoasă, dar cel puţin, mulţumită ei, sîntem feriţi de surprize.

Iată de ce descopăr fără nici o mirare că dl Iliescu i-a descris astă-seară pe manifestanţii din iunie 1990 – dintre care unii au devenit victimele lui directe – drept “hoardele rebele din Bucureşti”.

Fără să vreau să mă laud şi fără să încerc să mă compar cu dl Iliescu, îndrăznesc să afirm că şi eu sînt consecvent. Mi-am dat seama în decembrie 1989 că dl Iliescu este un ticălos, am scris-o de cîte ori s-a ivit ocazia, fără să mă plictisesc, o scriu în continuare – iar el, neschimbat, îmi oferă mereu ocazia, ca astă-seară, să mă repet.

Democraţie cu de-a sila

Îmi aduc aminte de manifestaţiile din decembrie 1989. Se striga mult, se cereau multe. Şi, printre cereri, prima, cea mai ferventă, repetată pînă la obsesie, era: “Vrem alegeri libere!”

N-au trecut decît 20 de ani de atunci. Şi am ajuns să deplîngem dezinteresul românilor pentru alegeri, să ne îngrozim de absenteismul în creştere constantă, să  discutăm despre oportunitatea instituirii votului obligatoriu.

S-au plictisit oare românii de democraţie? Întrebarea mult mai gravă e alta: au vrut ei oare vreodată adevărata democraţie, sau tot ce-şi doreau era să scape de Ceauşescu, să aibă frigiderele pline şi să ştie că pot face orice le trece prin cap?

Ceea ce s-a instituit în 1990 nu este un sistem democratic, ci un haos de libertăţi conflictuale, o confuzie de nedescris între limitele niciodată definite ale libertăţii fiecăruia. De unde o societate al cărui singur mod de funcţionare sînt conflictele. Montesquieu scria că libertatea oricărui individ se sfîrşeşte acolo unde începe libertatea celorlalţi. E primul lucru de care nu ţine seama societatea românească!

Ameţitoarea atracţie a abandonului a pus stăpînire pe simţul civic al românilor.

La fel, interesul firesc pentru spaţiul politic, din care ar fi trebuit să decurgă participarea raţională, s-a înnecat în obsesia permanentă a politicii mărunte, care s-a transformat în dezgust.

Trăncăneala politică la fiecare colţ de stradă a rămas cea pe care o descria Caragiale acum o sută de ani. Societatea românească nu a evoluat politic, în primul rînd, pentru că, în ciuda pretinselor competenţe, ea suferă de o teribilă incultură politică. Imensa majoritate a celor care o conduc se află în aceeaşi situaţie, incapabili să transmită ceea ce ei înşişi nu ştiu.

Viaţa cetăţii este o succesiune de acte politice. În România, ea este o întrepătrundere de scandaluri, de intrigi şi de interese personale. Atîta vreme cît această mizerabilă stare de lucruri va continua, românii vor continua să fie obsedaţi de politică fără să o înţeleagă şi ferindu-se, în fond, de ea.

Votul obligatoriu nu va schimba nimic. Înmulţirea buletinelor albe sau ornate cu desene anatomice nu va da nici o indicaţie despre starea societăţii şi nu va însemna începutul, atît de mult aşteptat, al normalităţii.

PNL – legămîntul prin timp

Un cititor arţăgos, al cărui comentariu a trecut fără nici o ezitare la lada de gunoi, a început prin a mă înjura şi a sfîrşit prin a mă întreba de ce mă amestec în treburile Partidului Naţional Liberal şi cine sînt eu pentru a da sfaturi. Asta mă îndeamnă să scriu un text care nu are nici o legătură cu intenţiile aflate la originea acestui spaţiu.

Cine sînt nu are nici o importanţă, în măsura în care, dacă o face în termeni decenţi, oricine îşi poate arăta interesul pentru o formaţiune politică sau pentru un om public. Şi nu cred să fi depăşit vreodată limitele decenţei, chiar dacă ceea ce scriu poate deranja sau chiar înfuria pe unii cititori.

Pe de altă parte, nu mă amestec în treburile nici unui partid (nu am cum s-o fac, de altfel), iar a-şi spune părerea nu înseamnă a da sfaturi.

Sînt legat de Partidul Naţional Liberal prin patru generaţii de înaintaşi ai mei. Primul dintre ei, paşoptistul Constantin Djuvara, răs-străbunicul meu, s-a numărat, alături de fraţii Brătianu şi de C. A. Rosetti, printre întemeietorii acetui partid – al doilea din Europa, după cel din Marea Britanie – şi era deputat liberal în Parlamentul care, în 1877, a proclamat independenţa României. Ultimul, bunicul meu, Radu Portocală, fost primar al Brăilei, deputat, senator şi ministru liberal, a fost omorît la Sighet (nu a murit nici de boală, nici de bătrîneţe – a fost bătut pînă la moarte, la vîrsta de 63 de ani). Tatăl meu, ca fiu de fost demnitar liberal, a săpat Canalul, vreme de doi ani, numai în ture de noapte (acelaşi sinistru Canal pe care l-a cîntat A. E. Baconsky în poezia “După două mii de ani”).

Toate acestea nu-mi dau, fireşte, nici un drept (decît, poate, acela de a ma considera mai aproape de PNL decît dl Petre Roman). Dar toate acestea îmi crează obligaţia de a mă îngrijora atunci cînd Partidul Naţional Liberal se află, din nou, în pericol.

PNL – opţiunea între supravieţuire şi “prieteni”

Strategii PNL au dat greş. E principala constatare, din punctul meu de vedere, care se impune după alegerile de ieri.

Liberalii au guvernat timp de patru ani – întîi într-o coaliţie imposibilă, apoi singuri. Patru ani s-au aflat sub presiunea constantă a preşedintelui, care încerca să le impună o soartă echivalentă cu cea pe care a impus-o ţărăniştilor. Şi totuşi, la alegerile din noiembrie trecut, au reuşit o performanţă rară: aceea de a obţine mai multe voturi decît în 2004, mai multe voturi decît înainte de a fi început exerciţiul guvernării. Nu numai că nu au suferit de efectul normal al eroziunii, dar rămînerea la putere i-a întărit.

În ciuda acestui rezultat pe care nu mulţi îl sperau, a fost menţinută cu îndărătnicie hotărîrea organizării unui congres extraordinar al cărui singur rost era înlăturarea lui Călin Popescu-Tăriceanu de la conducerea partidului. Fostul prim-ministru era, aşadar, pedepsit pentru că reuşise să crească scorul partidului! Şi, în acelaşi timp, alegătorilor li se transmitea un mesaj aberant: am hotărît să ne descotorosim de cel care v-a convins să ne votaţi în număr mai mare decît acum patru ani.

Nu am de gînd să contest calităţile dlui Crin Antonescu. Îmi dau seama însă de faptul că, în condiţiile în care nu exista nici un motiv valabil pentru scoaterea lui Călin Popescu-Tăriceanu în afara jocului, opinia publică l-a privit pe noul preşedinte al PNL ca pe un uzurpator. Mai ales că nu a putut fi păstrat secretul absolut asupra negocierilor purtate cu filialele înaintea congresului.

În jurul dlui Antonescu a fost instalată (impusă) o echipă nouă, în bună parte din afara partidului, şi i s-a găsit un consilier eşuat la PNL după ce şi-a ratat propria carieră. Premizele erau proaste, iar rezultatele sînt şi mai proaste. În doar cîteva luni, liberalii, prost sfătuiţi, au devenit din ce în ce mai puţin vizibili pe scena politică şi au sfîrşit prin a pierde cinci procente din capitalul electoral pe care îl acumulaseră.

Ne aflăm acum în faţa unei realităţi cît se poate de neplăcute: mulţumită gînditorilor din umbră ai PNL, riscăm, în luna decembrie, să vedem un al doilea tur al alegerilor prezidenţiale jucîndu-se între Mircea Geoană şi Traian Băsescu, cu posibilitatea din ce în ce mai palpabilă a înnoirii mandatului acestuia din urmă.

Amari, pe bună dreptate, liberalii anunţă că îşi vor reconsidera strategia. Ar fi, poate, util să înceapă prin a concepe una! Şi ar fi, desigur, indispensabil să accepte ideea că există momente în care anumite drumuri trebuie să se despartă. Mai ales cînd aceste despărţiri devin chestiuni de viaţă şi de moarte.