Alegeri fără alegere

Oricine a avut curiozitatea să observe cum se petrec lucrurile pe “scena politică românească” de 18 ani încoace, oricine a înregistrat diversele faze ale absurdei succesiuni de rivalităţi şi alianţe, îşi poate pune, în mod cît se poate de legitim, întrebarea: pe ce criterii se constitue opţiunile electorale ale alegătorilor români?

Diferenţele între partide ţin mai degrabă de forma discursului decît de conţinutul lui. Diferenţele între reprezentanţii vizibili ai partidelor - cei cărora le sînt rezervate funcţiile de tot soiul - sînt doar o iluzie, întreţinută prin formule publicitare mai mult sau mai puţin inspirate, mai mult sau mai puţin convingătoare.

A vorbi, în România de azi, despre ideologii sau programe e un non-sens. A vorbi despre “lupta” unui partid - în măsura în care lupta înseamnă, în mare măsură, consecvenţă - e ridicol. Cît despre “convingerile politice” ale fruntaşilor, ele au, fără îndoială, o legătură strînsă cu interesele lor bancare şi absolut nici una cu interesele ţării. Din acest punct de vedere, e greu de înregistrat vreo deosebire între ei, indiferent de partidele din care provin.

Astfel stînd lucrurile, e din ce în ce mai greu de înţeles pe ce criterii votează românii? Să examinăm un caz concret. Alegătorul care, în 2004, a votat pentru PNL pentru că acest partid era împotriva PSD, riscă să se afle, în 2008, în faţa unei alianţe PNL-PSD. Pentru cine va vota el şi, în special, de ce?

Încet-încet, haosul politic din România a golit de orice sens noţiunea de opţiune. Nivelul de participare din ce în ce în ce mai scăzut, într-o atmosferă de indiferenţă din ce în ce mai perceptibilă, este o dovadă a faptului că alegerile nu mai înseamnă nimic atunci cînd alternativele sînt echivalente.

Ţara ne-alianţelor

În mai 1990, partidul lui Ion Iliescu a reuşit - ceea ce era previzibil - să-şi agure majoritatea absolută în Parlament. Doi ani mai tîrziu, performanţa n-a mai putut fi repetată. Aşadar, din 1992 încoace - adică de 16 ani -, România este mereu guvernată de alianţe.

A le enumera n-ar servi la nimic. Au fost multe, heteroclite, absurde, contra naturii - şi, în special, au fost întodeauna născute moarte. Zîmbetele care însoţeau anunţul venirii lor pe lume nu prevesteau decît un doliu inevitabil şi, aproape totdeauna, imediat. Cine, în România, mai poate privi conceptul însuşi de alianţă altfel decît ca pe un dric hodorogit care poartă, de la o groapă la alta, viaţa publică a ţării?

Poate doar cei care continuă să “gîndească” aceste alianţe - adică personajele îndoielnice care, printr-o vastă impostură, şi-au pus destinul sub eticheta de oameni politici. Şi care au transformat astfel instituţiile statului, viaţa însăşi a statului, într-o problematică arenă de circ.

În România ultimilor 18 ani au apărut şarlatani, bufoni, panglicari, falsificatori, hoţi, cabotini, scamatori. Îngrămădiţi în mijlocul arenei şi însoţiţi de asurzitoarele note false ale fanfarei, cei care-şi dădeau palme ieri, azi se îmbrăţişează. Dar clovneriile lor nu mai amuză pe nimeni.

În România ultimilor 18 ani au apărut de toate, doar politicieni nu.

Amnistierea porcăriilor

Un mic scandal agită presa dîmboviţeană: s-a descoperit că Traian Ungureanu a publicat cîndva în Viaţa Studenţească un artcol “de tămîiere”. Unii îl acuză, dar cei mai mulţi îl scuză - aşa cum, de altfel, se întîmplă de fiecare dată cînd iese la iveală vreo mizerie comisă de “unul din ai noştri”, ceea ce, de-a lungul ultimilor 18 ani, s-a întîmplat mult prea des.

Am putea considera că un om nu trebuie să fie lapidat pentru că a scris - în general, din motive meschine - o porcărie. Însă cei care, vreme de cinci decenii, au scris cîte o porcărie au fost atît de mulţi încît spaţiul public s-a transformat într-o adevărată cocină. Şi, tocmai pentru că n-au scris decît una, acum pretind să ne fie arbitri. Iar faptul cel mai tulburător este că, unul după altul, ei sînt apăraţi în faţa opiniei publice, dezvinovăţiţi, spălaţi, şi, în cele din urmă, transformaţi în martiri. Vinovaţi nu mai sînt cei care au scris cîte o porcărie, contribuind la murdărirea spiritelor, ci “istericii trecutului”, care scot din lăzile de gunoi şi exhibă abjecţiile produse de stîlpii actuali ai intelighenţiei. Într-o societate care s-a obişnuit să fie strîmbă, nu făptaşii sînt vinovaţi, ci judecătorii!

Mircea Cărtărescu îl apără şi el pe Traian Ungureanu (Evenimentul Zilei, 14 martie 2008), arătînd că jurnalismul în România roşie implica sistematic riscul compromisului. Fireşte! Dar lucrul era ştiut şi, tocmai de aceea, jurnalişti deveneau aceia care, dintr-un motiv sau altul, sub o formă sau alta, erau pregătiţi moral să asume permanenta posibilitate a compromisului. Cei care nu aveau această înclinaţie (slăbiciune) se apucau de altă meserie.

Pe de altă parte, compromiterea - porcăria - nu trebuie judecată cantitativ, aşa cum face, fals naiv, Mircea Cărtărescu. Pentru că, dacă pornim pe drumul acesta, vom ajunge să spunem că securistul care n-a torturat decît o dată e mai uşor de iertat decît cel care a torturat de o sută de ori.

În ce mă priveşte, mi-e imposibil să găsesc diferenţa. Ba chiar îmi spun că poate Traian Ungureanu n-a scris decît o singură porcărie pentru că nu i s-o fi dat posibilitatea să scrie o sută.

Paradoxala strategie a PNL

Acum patru ani, PNL încheia cu PD o alianţă contra naturii, singura care ar fi putut trimite duşmanul de moarte, PSD, în opoziţie. Acum patru ani, PNL îl împingea pe Traian Băsescu spre funcţia prezidenţială, considerînd că doar el îl putea învinge pe Adrian Năstase, unsul lui Ion Iliescu.

Azi, PNL negociază cu PSD un partenariat despre care speră că va putea ţine PLD (fostul PD) la periferia puterii. Azi, PNL e pe punctul, sub privirea îngăduitoare a lui Ion Iliescu, să-l conducă pe Adrian Năstase către poarta Cotrocenilor, din convingerea că nimeni altul nu-l poate detrona pe Traian Băsescu.

Din acest rezumat al ultimilor patru ani se naşte inevitabil întrebarea: cine e ce în politica românească? Întrebare căreia i se poate răspunde, fără teama de a greşi: nimeni nu e nimic. Iar cărţile sînt atît de măsluite încît nici măsluitorii nu mai ştiu să le descurce.

Limitele diplomatului şi ale cronicarului

 

Acerbul domn Mircea Mihăieş - devenit, în rînd cu alţii, o “conştiinţă vie” a naţiunii doar pentru că înjură săptămînal guvernul de la care primeşte leafă - se revoltă neinspirat în ultima lui cronică (”Evenimentul Zilei”, 19 noiembrie 2007) împotriva faptului că dl Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, a îndrăznit să reacţioneze la comentariile ambasadorului Statelor Unite privind legislaţia românească. Dincolo de inevitabilul plictis pe care a ajuns să-l pricinuiască, de-a lungul anilor, monotona ţîfnă a dlui Mihăieş, cîteva amănunte merită să fie discutate mai pe larg.

 

1. Potrivit articolului 41, paragraful 1, al Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (18 aprilie 1961): “Fără a le prejudicia privilegiile şi imunităţile, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria să respecte legile şi regulamentele statului în care sînt acreditate. Ele au, totodată, datoria de a nu se amesteca în afacerile interne ale acestui stat.”

 

Fără îndoială, este o erezie să i se amintească dlui Mihăieş că această Convenţie nu e altceva decît esenţa însăşi a Dreptului diplomatic şi că pe baza ei se desfăşoară astăzi relaţiile dintre state. În calitate de vice-preşedinte al unei instituţii care practică un soi de diplomaţie culturală, el a studiat fără îndoială acest text.

 

Dl ambasador Nicholas F. Taubman nu numai că şi-a nesocotit datoria de a respecta legile statului în care e acreditat, ci a mers pînă la criticarea lor în public. Chiar dacă dl Mihăieş consideră că ambasadorul Statelor Unite “n-a făcut decît să dea glas îngrijorării ce-l frămîntă pe românul de rînd”, ne aflăm într-un caz flagrant de încălcare a rezervei diplomatice.

 

Unicul rol al unui ambasador - fie el şi american - este acela de a reprezenta interesele propriei sale ţări. El nu are dreptul să intervină într-o dezbatere internă, nici să comenteze, cu pretenţii de arbitru, deciziile instituţiilor din statul în care e acreditat. Şi, cu atît mai puţin, să devină purtătorul de cuvînt al nemulţumirilor publice din acest stat. Nu intră în atribuţiile unui ambasador, şi este chiar contrar drepturilor lui definite în Dreptul diplomatic, să “dojenească”, chiar şi cu “blîndeţe”, autorităţile din ţara în care îşi exercită mandatul.

 

Dacă dl Taubman ar fi exprimat opinii critice similare într-o altă capitală, mai sigură de sine, a doua zi s-ar fi cerut la Washington retragerea lui. Dar la Bucureşti se acceptă multe - mai ales dacă acceptarea e rasplatită cu burse şi sponsorizări.

 

2. Ne putem imagina starea de furie - şi riscurile aferente de apoplexie - care l-ar fi bîntuit pe imparţialul domn Mihăieş dacă exact aceleaşi observaţii ar fi fost formulate nu de ambasadorul Statelor Unite, ci de cel al Rusiei. Mai mult: el i-ar fi tîrît în noroi pe toţi cei care ar fi uitat să proclame că, iată, sîntem călcaţi în picioare.

 

3. În declaraţia sa de zilele trecute, dl Bogdan Olteanu afirma că postul de ambasador la Bucureşti - post mărunt, de altfel, - i-a fost oferit dlui Taubman ca răsplată pentru contribuţia bănească la campania electorală a lui George W. Bush, aranjament definit de preşedintele Camerei Deputaţilor drept un act de corupţie. Evident, dl Mihăieş se revoltă vehement şi împotriva acestei declaraţii. Şi, indirect, dezinformează. Pentru că în Statele Unite, unde corpul diplomaţilor de carieră e foarte restrîns, mulţi ambasadori sînt numiţi în posturi mai mult sau mai puţin importante pe simplul criteriu al donaţiilor electorale. Este un fapt banal, arhi-cunoscut. Dl Olteanu se înşeală doar atunci cînd vorbeşte despre corupţie, această practică fiind, la Washington, o tradiţie niciodată contestată sau condamnată. (Citînd un singur, dar notoriu, exemplu, îl putem întreba pe dl Mihăieş de ce crede oare că Bill Clinton a numit-o pe Pamela Harriman ambasador la Paris? Pentru calităţile ei diplomatice, pe care nu avusese încă ocazia să le dovedească, sau pentru că i-a finanţat campania electorală?)

 

4. În afară de stilul dlui Mihăieş, amintind strident lozincile din “Săptămîna” anilor ‘70 prin care era înfierată “Europa Liberă”, interesant e modul în care genealogia e folosită ca armă a acuzării (dl Bogdan Olteanu fiind nepotul sinistrei Ghizela Vass). În alt context, acest argument ar fi fost convingător. Dar, sub pana cuiva care este păstorit ierarhic de fiul unui “ticăloşit […] amestecat cu răul din jur”, sub pana cuiva care, fără nici un semn de repulsie, frecventează şi apreciază alţi descendenţi ai altor gunoaie roşii, demonstraţia îşi pierde orice valoare. În aceste condiţii, ea nu e nici măcar hilară, ci doar lipsită de onestitate.

Scuza patriotismului…

În cadrul unei foarte lungi pledoarii (cu pronunţat iz pro domo), dl Liviu Turcu, fost ofiţer DIE, se referă la articolul pe care l-am publicat în “Ziua” (şi reluat în acest blog) după ce PNL l-a instalat pe dl Daniel Dăianu aproape în capul listei sale pentru alegerile europene.

Dl Turcu semnalează, cu privire la articolul meu, “anemica argumentaţie folosită, în mare parte bazată pe inexactităţi şi aproximaţii ce anulează de fapt întregul eşfodaj logic folosit”.

Mi-am recitit articolul şi mă întreb ce-l poate face pe dl Turcu, în afară de o incurabilă deformaţie profesională a răstălmăcirii, să vorbească despre “inexactităţi şi aproximaţii” într-un text care nu propune nici o informaţie despre dl Dăianu, ci doar încearcă să analizeze ciudata poziţie morală a PNL.

Semnalez, însă, celor care ar putea fi interesaţi de acest subiect o reală inexactitate în afirmaţiile celor doi foşti colegi de “securism bun”: în timp de dl Dăianu proclamă în cadrul interviului acordat lui Dan Tapalagă: “mă ocupam de America Latină”, dl Turcu îl desemnează drept ofiţer în cadrul Serviciului 1 din Divizia a II-a America de Nord a DIE. Care dintre cei doi “se înşeală”? Pentru că, date fiind poziţiile de azi ale României, una e să fi spionat, să zicem, Bolivia, şi alta e să te fi “interesat” mai mut decît se cădea de problemele economice ale Statelor Unite.

Oricum, dincolo de aceste considerente, la originea carierelor dlor Turcu, Dăianu & Co există o opţiune care, mie unuia, mi se pare inacceptabilă: aceea de a servi regimul comunist. Dacă împingem raţionamentul pînă la capăt realizăm că aceasta a fost şi opţiunea lui Ceauşescu, care, şi el, a fost animat de sentimente patriotice. Rezultatele le-am văzut…

Spre FSN prin auto-cenzură

Emil Boc, şeful Partidului Democrat, a anunţat că formaţia pe care o conduce va vota miercuri în favoarea moţiunii de cenzură. El se supune astfel voinţei (obsesiei) prezidenţiale de a răsturna actualul guvern. Dar, în acelaşi timp, acceptă o situaţie a cărei absurditate este specifică peisajului politic dîmboviţean. Iată de ce…

Moţiunea se intitulează “1000 de zile de haos. Sfîrşitul guvernării de dreapta.” Aceste 1000 de zile au început în decembrie 2004, cînd a fost instalat guvernul Alianţei D.A. Guvern din care făcea parte şi Partidul Democrat. Care îşi asumă, aşadar, numai pentru a-i face plăcere dlui Băsescu, contribuţia la aproximativ 700 de “zile de haos”. Deşi a participat un timp ceva mai scurt la guvernare, PLD (Stolojan), care va vota şi el în favoarea moţiunii, se află exact în aceeaşi situaţie.

Ar merita facută o cercetare în arhivele politice europene pentru a se vedea dacă există vreun precedent al stupidei iniţiative la care vom asista mîine: două partide care votează o moţiune de cenzură împotriva lor înşile. Nu e un secret faptul că dl Băsescu încearcă să distrugă PNL. Dar e interesant că, pentru asta, a ales exact calea ridiculizării formaţiunilor care îl susţin necondiţionat. Iar ridicolul va continua, fireşte, în cazul în care moţiunea va fi adoptată. Căci, atunci, partidul “cenzor” (PSD) şi două dintre partidele “cenzurate” (PD şi PLD) riscă să se regăsească în acelaşi guvern.

Să nu-l blamăm, totuşi, pe strategul de la Cotroceni: în ochii lui, renaşterea FSN, care a făcut din el un fel de om politic, merită acest preţ.

Excelenţii spioni comunişti

În cadrul unui lung şi destul de dezlînat interviu (trist pentru un cadru didactic!) acordat agenţiei de ştiri HotNews, dl Daniel Dăianu încearcă să-şi explice trecutul. Poate fi reţinută insistenţa cu care subliniază faptul că a fost singurul ofiţer de Securitate care şi-a dat demisia din această instituţie - punct esenţial al biografiei sale, în care este contrazis de generalul Pacepa: “În anii cînd eram la cîrma DIE, aceasta a avut o regulă sacrosanctă: DIE nu este o instituţie în care se intră la cerere şi din care se iese la cerere.”

Dl Dăianu mai povesteşte că, odată plecat (?) din centrala de spionaj a Securităţii, i-a fost greu să se angajeze în altă parte întrucît pe cartea lui de muncă era menţionat faptul că fusese ofiţer la Ministerul de Interne. Altfel spus, nu numai că acum sîntem invadaţi de securişti “buni”, dar mai aflăm că, pe vremea lui Ceauşescu, securiştii erau marginalizaţi sau chiar persecutaţi.

Ceea ce nu spune dl Dăianu - nici în acest interviu, nici în alte biografii care pot fi găsite pe Internet - este că, în realitate, de la DIE a trecut la Institutul de Economie Mondială, anexă a DIE creată după modelul sovietic, unde a activat nu se ştie pînă cînd şi nu se ştie în ce domeniu.

În sfîrşit, o precizare. Foştii ofiţeri de spionaj (”patrioţi” şi “competenţi”) sînt albiţi pornindu-se de la criteriul că nu au făcut poliţie politică. Adică nu au făcut rău semenilor lor. Ei au făcut, în schimb, rău unor ţări pe care regimul de atunci le considera inamice şi care, pentru regimul de azi, sînt partenere. Spionul comunist acţiona în numele intereselor regimului comunist - chiar cînd făcea “doar” analize economice -, interese care erau, pe faţă, agresive. De unde caracterul discutabil al distincţiei dintre spioni şi cei care au făcut poliţie politică.

Ambiguităţi prezidenţiale

Preşedintele Băsescu ţine morţiş ca procedura de naturalizare a cetăţenilor Republicii Moldova - indiferent că sînt români sau ruşi - să fie simplificată pînă la a deveni un simplu automatism birocratic. Măsură absurdă, care va produce instabilitate pe plan intern şi internaţional, şi care ne va pune într-o situaţie delicată atît faţă de Bruxelles, cît şi faţă de Moscova. Ca să nu mai vorbim de faptul că, la Budapesta, ea va fi înregistrată ca un precedent util.

Acelaşi preşedinte Băsescu, anti-comunist convins şi pavăză împotriva vicleniei ruseşti, a inaugurat pe 24 septembrie, în Parcul Tei din Bucureşti, o alee şi un bust închinate lui Gaidar Aliev, fost general KGB, fost membru al înaltei nomenclaturi sovietice şi fost preşedinte despotic al Azerbaidjanului post-sovietic. Dovedind că nu ştie despre ce vorbeşte (sau că are consilieri care nu ştiu nimic), dl Băsescu l-a desemnat pe Aliev drept autorul independenţei azere şi i-a adus un “vibrant omagiu”. Ne putem întreba în ce măsură au apreciat această iniţiativă stranie membrii comisiei Tismăneanu şi dacă intelectualii prezidenţiali o vor înscrie printre faptele de arme “istorice” ale idolului lor…

Spre deosebire de PNL, dl Băsescu pare că începe să cultive “KGB-iştii buni”!

Încercare de răspuns

Doamna Camelia Stan, după ce rezumă discuţiile purtate împrejurul unei eventuale legi a lustraţiei, se întreabă: “De ce mă poate reprezenta un fost ofiţer DIE în Parlamentul European, dar nu mă poate reprezenta în Parlamentul României?”

În primul rînd, Stimată Doamnă, putem să fim siguri de două lucruri: că o serie de foşti securişti, “buni” şi “răi”, sînt azi membri ai Parlamentului României; că o lege a lustraţiei va fi doar parţial operantă, în măsura în care ceea ce nu trebuie să se afle nu se va afla. Apartenenţa dlui Dăianu la DIE este cunoscută doar pentru că a revelat-o el însuşi, nu pentru că a fost deconspirat.

În al doilea rînd, forurile internaţionale s-au arătat, după 1990, extrem de “indulgente” cu diverşii “foşti” din ţările Europei centrale şi de est. O atitudine absurdă, inexplicabilă, care a generat situaţii scandaloase. O bună parte din oficialii europeni - de stînga, dar şi de dreapta - sînt împotriva oricărei forme de condamnare a comunismului, ceea ce-i face să refuze ideea de marginalizare a uneltelor comunismului. Adică lustraţia. Aşa se face că, după prima mare extindere spre est a Uniunii Europene, toate ţările ex-comuniste au trimis la Bruxelles comisari europeni şi funcţionari superior grav compromişi în trecut.

Ceea ce mi se pare a fi o premiză gravă pentru legea lustraţiei e acceptarea de către PNL a ideii că un ofiţer DIE este un “securist bun” - şi aceasta în ciuda faptului că Securitatea era un bloc compact, la care se adera pornindu-se de la o anume mentalitate şi de la anumite convingeri.

Domnul Grégoire S. îmi pune 3 întrebări: “Amicul d.stra Tariceanu nu s-a suparat inca pe d.stra ?” Nu ştiu. Se prea poate. Dar cînd scriu, nu cer autorizaţia nimănui. “Dar cu Victor Roncea cum stam ?” Cu dl Roncea nu am avut decît cîteva schimburi de mesaje, pe care le-a întrerupt în momentul cînd ne-am plasat pe poziţii opuse cu privire la Traian Băsescu. Dar, dincolo de asta, nu cred că am nevoie să mă justific! “Si cu “ZIUA”, oficiosul nationalo-securistic ?” E drept că public din cînd în cînd în “Ziua”, fără să cunosc pe nimeni din redacţie. Dar puteţi, oare, să-mi indicaţi un ziar curat în România?…