Scatoalce şi sudalme

Ar fi, cred, util să fie întocmită şi publicată o listă a derapajelor cunoscute ale lui Traian Băsescu: palme date copiilor, insulte adresate colaboratorilor, mojicii aruncate din mers jurnaliştilor.

Punerea lor una lîngă alta ar servi nu pentru a ilustra amplu mîrlănia personajului, ci pentru a demonstra faptul că un om care nu e în stare să se stăpînească, un om pe care îl lasă nervii cu orice ocazie, un om care nu-şi poate cenzura acţiunile devine pur şi simplu periculos atunci cînd deţine puterea şi se dovedeşte a fi inapt să exercite funcţia supremă într-un stat.

Politică şi morală

La 20 de ani de la căderea regimului Ceauşescu, România este – pentru a cîta oară? – pusă în situaţia de a alege între doi moştenitori ai Frontului Salvării Naţionale, el însuşi avatar nereuşit al Partidului Comunist. Din nou românii s-au închis în cercul de relativitate al celor două rele: cel mare şi cel mic. În mod ilogic, alegătorii, altminteri vădit plictisiţi de monotona îngustime a acestei alternative, l-au eliminat pe candidatul liberal, al cărui principal merit este tocmai acela de a nu aparţine nici primei categorii, nici celei de-a doua. Această ciudată opţiune a lor a pus Partidul Naţional Liberal în dificila situaţie de a arbitra şi influenţa turul al doilea.

În comentariul său de azi, dl Patapievici aruncă anatema imoralităţii asupra deciziei liberalilor de a-l susţine pe Mircea Geoană. E, desigr, un punct de vedere – pe care, însă, dl Patapievici îl anulează imediat sugerînd că morală ar fi fost doar o alianţă a liberalilor sau a social-democraţilor cu partidul prezidenţial. Construcţia e neserioasă şi nu face nici o cinste gîndirii fizicianului-filozof. Ea are, totuşi, meritul de a ne atrage atenţia asupra unei realităţi pe care, de 20 de ani, refuzăm cu îndărătnicie să o vedem: politica e rareori morală, iar alianţele politice nu sînt niciodată.

O alianţă între două partide presupune în mod inevitabil, de-o parte şi de alta, concesii doctrinare şi tactice (dacă ar fi altfel, ar însemna că partidele în cauză sînt identice şi nu le-ar rămîne decît să fuzioneze), acordate temporar pentru atingerea unui scop comun. Aceste abdicări mutuale pot fi considerate, din punct de vedere ideologic, imorale, dar acuzaţia îşi pierde din consistenţă în măsura în care scopul urmărit este el însuşi moral. În cazul de faţă, ieşirea din criza gravă care afectează întreaga ţară şi pe care rămînerea lui Traian Băsescu la Cotroceni ar prelungi-o indefinit este un scop moral. Liberalii ar fi putut fi acuzaţi nu numai de imoralitate, ci şi de incoerenţă, dacă, după experienţa celor patru ani de guvernare sub preşedinţia dlui Băsescu, ar fi ales soluţia facilă a alianţei cu partidul prezidenţial. Oare PDL (care se pretinde liberal şi de dreapta) n-a guvernat aproape un an cu PSD fără ca asta să-i tulbure din cale-afară pe reveniţii la morală?

Mi se pare scabros felul în care intelectualii agitaţi au reuşit, vreme de cinci ani, să reducă viaţa publică românească la suprevieţuirea politică a unui singur om – Traian Băsescu -, după cum mi se pare imbecilă încercarea lor de a acredita ideea că orice politician, cu excepţia lui Băsescu, e o canalie şi orice alegător care nu-l votează pe Băsescu un nemernic.

Rămîne de notat faptul că, din 1992 încoace, masa alegătorilor români, cu ajutorul unei legi electorale proaste şi a unui mod de scrutin la fel de prost, nu a fost în stare sau nu a vrut niciodată să dea ţării majorităţi clare. Au făcut oare intelectualii ceva pentru a schimba această sîcîitoare realitate? Nu. Şi totuşi, din ea decurg alianţele, compromisurile şi compromiterile pe care ei le înfierează steril, după cum tot din ea decurge starea de veşnică instabilitate în care, cu greu, supravieţuieşte România. Iată, pentru cei care se cred binefăcătorii naţiei, o temă de meditaţie mai interesantă şi sigur mult mai utilă (dar poate mai puţin rentabilă) decît practicarea pînă la saţietate a cultului lui Traian Băsescu.

“Trialogul”

Ar fi desigur exagerat să spun că discuţia transmisă ieri seară a hotărît destinul României pentru următorii cinci ani. Investigaţiile făcute în cîteva ţări importante au dus la o concluzie care poate să mire: dezbaterile de ultim moment între principalii candidaţi la o alegere naţională nu schimbă în mod semnificativ sensul votului.

Formatul ales – acceptat, din cîte înţeleg, de echipele de campanie – mi s-a părut deosebit de neinspirat. Întrebările formulate ca la tribunal, timpul extrem de scurt acordat pentru răspunsuri, hărţuirea cu cronometrul – toate păreau a fi fost gîndite pentru a induce candidaţilor o stare de stress permanent, ca şi cum ar fi fost supuşi la un test de rezistenţă psihică, nu la o confruntare de idei. Organizatorii ar fi putut copia modele de emisiuni mai simple, care să permită telespectatorilor să evalueze nu capacitatea canidaţilor de a vorbi repede, ci ideile lor.

În ce priveşte prestaţia candidaţilor…

Nu am aflat aproape nimic nou despre Traian Băsescu. De altfel, nici nu a spus cine ştie ce. I-am simţit însă violenţa şi am înţeles că nu izbuteşte întotdeauna s-o stăpînească. Pentru un şef de stat e un teribil handicap. Dat fiind bilanţul mandatului său, faptul că va intra în al doilea tur mi se pare o pură absurditate.

Mircea Geoană, pe care-l auzeam vorbind pentru prima oară, a reprezentat o surpriză neaşteptată. E structurat, coerent şi – ceea ce, în România de azi, merită subliniat – amabil. Mi s-a părut, însă, un om slab, influenţabil. Dat fiind partidul pe care îl are în spate, şi de care nu pare că s-ar putea desparte, aceste defecte capătă proporţii extrem de neplăcute.

Candidatul care mă interesa cu adevărat era Crin Antonescu. Bun orator, dar poate mizînd prea mult pe această calitate, i-aş aminti că retorica este o artă cu multe faţete – cîte una pentru fiecare împrejurare – şi care trebuie mereu perfecţionată. Dacă va cîştiga alegerile – ceea ce, fireşte, îi doresc – va trebui să-şi depăşească actuala condiţie de politician atipic pentru a îmbrăca foarte repede straiele omului de stat. Pentru asta va avea nevoie, între altele, de o foarte bună echipă, constituită de el însuşi pe măsura nevoilor şi personalităţii sale. Va trebui, de asemeni, să-şi păstreze calitatea de a fi ironic atunci cînd este nevoie şi să-şi stăpînească întotdeauna defectul impulsivităţii. I-aş recomanda să nu uite nici o clipă că funcţia publică – şi cu precădere cea mai înaltă dintre ele – este un sacerdoţiu care se exercită cu simţul sacrificiului şi cu umilinţă. L-aş mai ruga, dacă aş avea cum, să-şi amintească marile figuri ale politicii europene a secolului trecut şi să încerce să le impună exemplul de inteligenţă şi civilizaţie în haotica viaţă publică românească.

Amintiri despre Traian Băsescu

Un glas năclăit în meandrele vulgarităţii.
Un umor mîrlănesc la sfîrşit de zaiafet.
Un agramat pe care decăzuţii din har l-au aşezat în panteonul lor de mucava.
Un bădăran poleit cu vopsea de bronz.
Un adept neabătut al nimicului.
Un geambaş care vinde cai muribunzi in iarmarocul orbilor.
Un expert al imposturilor mediocre.
Un maniac al distrugerii travestit în salvator.
Un împătimit al sfîrşiturilor fără început.
Un tiran neîmplinit pe care îl bîntuie optimisme îngrijorătoare.

Excelentă replică la o sugestie catastrofală

Crin Antonescu: “Domnul Patriciu crede că Mircea Geoană ar putea să fie prim-ministru şi eu vă spun că este exclus, indiferent cine va cîştiga alegerile prezidenţiale, ca domnul Mircea Geoană să fie prim-ministru. Domnul Dinu Patriciu face afaceri şi eu fac politică.”

Un preşedinte împotriva României

Echipa “de specialişti, fără nici un om politic” promisă de tandemul Băsescu-Croitoru a văzut lumina zilei. În ce mă priveşte, ea nu-mi provoacă decît două uimiri:

- De ce a fost nevoie de atîta vreme pentru a fi imaginată o asemenea banalitate compusă din oameni politici, fără nici un specialist?
- Cum e posibil ca o ţară să producă o asemenea cantitate de ridicol?

Mulţumită fanteziilor politice ale dlui Băsescu, România îşi pierde orice urmă de credibilitate pe scena internaţională. Dar nu numai atît. Mulţumită capriciilor politice ale aceluiaş personaj, România e paralizată, adîncită parcă “în somnul cel de moarte”.

Criza în care se află ţara a fost provocată de propriul ei preşedinte. Continuarea şi agravarea crizei este tot opera propriului ei preşedinte. Îndărătnicia cu care dl Băsescu face rău ţării nu are decît un singur precedent: dictatura lui Ceauşescu.
Şi totuşi, peste cîteva săptămîni, o treime din alegători vor vota în favoarea sa, convinşi că el este un personaj providenţial, un salvator, omul care, timp de cinci ani, “a vrut, dar n-a fost lăsat”.

Ce să mai crezi?…

M-a remarcat un mare moralist!

Descopăr cu bucurie că distinsul domn Ioan T. Morar îmi face enorma cinste să mă bage în seamă, ba chiar să mă folosească drept argument pentru ceea ce consideră el a fi o dare în vileag a mîrşăviei (Academia Caţavencu, 7 octombrie 2009). Iată ce spune dl Morar:

“Pe listă la Crin se află oameni care ar fi fost pe lista candidatului liberal indiferent de numele lui, nucleul dur, cum s-ar zice. Nu ştiu cum ar fi arătat lista lui Tăriceanu, de pildă, deşi, cred eu, ar fi fost ceva mai densă. Reţin un nume din lista lui Crin provenind din rîndul colegilor de clasă ai lui Călin (calitate de care a profitat un pic!): Radu Portocală. Reţin acest nume pentru comicul în care se plasează. În general, pentru a fi identificaţi, cei de pe listă îşi trec şi calitatea: profesor universitar, scriitor, pictor etc. Ce credeţi că scrie la Radu Portocală? Pentru că e greu de ghicit, nu vă mai pun răbdarea la încercare şi vă spun eu: „publicist anticomunist“. Nu ştiu unde mai scrie domnul Radu Portocală, acum, nu ştiu cu ce se mai ocupă. Mă bucur însă că reuşeşte să trăiască, la Paris, din publicistică anticomunistă!”

În primul rînd, aş vrea să-i atrag atenţia dlui Morar (pentru cazul în care ar vrea să mă mai desfiinţeze vreodată) că a preluat prosteşte de la dl Andrei Pleşu o informaţie falsă: n-am fost coleg de clasă cu Călin Popescu-Tăriceanu (care, de altfel, e cu un an mai tînăr decît mine) şi nici măcar de şcoală. Îmi pare rău că-i stric plăcerea marelui moralist, dar nu pot să-l las să orbecăiască în neştiinţă.

În al doilea rînd, e greu să fi profitat, fie şi “un pic”, de o calitate pe care n-o am. Dacă, pe de altă parte, dl Morar el însuşi ar fi profitat de prietenii lui tot atît cît am profitat eu, acum ar fi fost cel mult, cum spunea Mircea Crişan, “paznic de noapte la un bar de zi”.

În al treilea rînd, dl Morar mă face părtaş la un soi de “nucleu dur” al PNL, ai cărui membri ar fi semnat în favoarea oricărui candidat liberal. E departe de a fi adevărat, dar e sigur că nu aş fi semnat pentru nici un candidat provenind din alt partid. Ceea ce, evident, în comparaţie cu contorsiunile politice din care e alcătuită biografia dlui Morar şi potrivit standardelor sale morale, poate să pară de o comică banalitate.

În sfîrşit!…

În ciuda temerilor pe care le împărtăşeam acum două săptămîni cititorilor acestui blog, cartea “a venit pe lume” la data prevăzută, adică pe 1 octombrie. Ba chiar, cu o uimitoare rapiditate, a avut parte şi de o primă cronică (aici), pentru care îi mulţumesc autoarei. Sper să urmeze şi altele – indiferent dacă sînt bune sau rele, pentru că dezbaterea nu se poate naşte din tăcere.

O mărturie din oroarea Canalului

Acum cîţiva ani, mult timp după ce apăruse în “Magazinul istoric”, am primit prin poştă copia acestei mărturii despre “perioada Canal” a tatălui meu. De atunci, am încercat în repetate rînduri să-l găsesc pe autorul ei, dar, spre marele meu regret, nu am reuşit. Nu ştiu dacă mai este în viaţă şi nu-mi închipui că ar putea fi un cititor al acestui blog. Aş vrea însă, fie şi prin bunăvoinţa vreunui intermediar ocazional, să-i mulţumesc pentru rîndurile pe care le-a scris şi a căror lectură mă tulbură de fiecare dată cînd, nu fără mîndrie filială, revin la ele.

Haosul adăugat haosului

Ceea ce s-a întîmplat ieri la Bucureşti poate fi şi a fost analizat în multe feluri. Aş vrea, totuşi, să adaug cîteva observaţii.

În primul rînd, despre inconştienţa unui preşedinte care a găsit de cuviinţă să adauge criza politică unei crize economice grave, pe care incompetenţa guvernului nu făcuse, oricum, decît s-o agraveze. Un preşedinte care-şi pune soarta electorală mai presus decît soarta ţării, făcînd o mişcare despre care îşi închipuie că e dibace, dar care, la urma urmei, ar putea să se întoarcă împotriva lui. Un preşedinte care are vocaţia distrugerii coaliţiilor şi a partidelor.

Apoi, despre două formaţiuni politice, PD-L şi PSD, care deşi au fost suficient de puţin clarvăzătoare încît să nu înţeleagă că se vor otrăvi reciproc, au avut iluzia absurdă că ar putea să conducă împreună o ţară. Două formaţiuni care, în nouă luni de guvernare, nu s-au ocupat decît de propria lor supravieţuire, incapabile să înţeleagă prezentul şi, cu atît mai puţin, să conceapă viitorul.

În sfîrşit – şi din nou! – despre o Constituţie şchioapă care permite, dacă nu chiar le stimulează, toate derivele şi toate blocajele. O Constituţie care, paradoxal, nu este un îndrumar, ci un impediment. Pentru a cîta oară în 20 de ani, din pricina prevederilor ei tulburi, România se află în stare de haos politic? Pentru a cîta oară se dovedeşte că, în România, coaliţiile născute cu forţa din ambiguităţile ei nu pot funcţiona?

Criza declanşată ieri are – în primul rînd din pricina acestor ambiguităţi constituţionale – atîtea ieşiri posibile şi atît de asemănătoare în imperfecţiunea lor, încît e ca şi cum n-ar avea decît una singură: spre o nouă babilonie aidoma celor trecute.